marți, 17 februarie 2015

Cum e si cu iertarea asta....


Toate sistemele de vindecare recomanda iertarea - ca factor determinant in refacerea si echilibrarea personala.
Si chiar este, s-a demonstrat inclusiv in laboratoare experimentale. Calugari budhisti in meditatie pe compasiune au descumpanit profesori doctori, care credeau in prima faza ca aparatele RMN si EEG sunt defecte.

Parea imposibil sa functioneze corect si sa dea acei parametri.
Dupa testari repetate, au fost nevoiti sa admita ca da, meditatia pe compasiune face minuni in organismele practicantilor.

Bine-nteles, avand in vedere beneficiile, se bate moneda tare pe metoda.
Toata lumea „isi face iertari”.
A devenit un fel de „must have” al practicantului spiritual.
A devenit un cliseu in cercurile sistemelor de vindecare.
Toata lumea isi face iertari cu toata lumea.
S-a ajuns la o isterie generala cu iertarile.
Cum dai de greu – pac! Dai cu iertare in defensiva.

Nu incerc sa minimalizez beneficiul iertarii, departe de mine gandul, dimpotriva, consider iertarea ca fiind un panaceu universal.
Am practicat iertare pana am devenit iertare.
Apoi am ajuns la concluzia ca nu am ce sa iert.
Nu in exterior.
Am de acceptat.
Si cand am inteles acceptarea in sensul ei profund, care nu are nimic de-a face cu exteriorul.... sau mai degraba ca nu exista un exterior in sensul de ceva care sa nu faca parte din mine, atunci am inteles cate ceva.... mici scantei din fabulosul Nemarginit. Doar mici scantei.

Minimalizez doar cliseele.
Cuvintele care au devenit goale de sens.
Am ajuns sa folosim iertarea ca pe o arma.
Rostim cuvinte frumoase care au la baza motoare dizarmonioase.

Suntem in dualitate: Noi si restul lumii.
Noi – fiinte diafane, si restul lumii... acesti ispititori ai spiritului nostru pur, acesti iscoditori care ne pun in situatii dificile, pe care noi le „biruim” prin bunatatea noastra....
„Invatam” de la ei.... intreb pe cate cineva ce invata.... pai invata aceeasi Marie cu alta palarie. Tot in dualitate ramane, ba chiar marcheaza cu bullshituri sentimentul de separare.
E tot el si restul lumii.
De data asta un el cu egoul reconfigurat. E un el superior prin bunatatea sa. A iertat.
Prima data cand am luat contact cu conceptul iertarii – m-am pus pe iertat in masa.
Eram o masina de iertat.
Vizualizam cei mai nedigerati agresori ai mei, si iertam.... iertam.....

„Te iert.... Te iert..... Esti un sconcs, un handicapat, dar eu accept asta, oligrofenule.... am incredere in Dumnezeu, stie El mai bine care-i faza cu tine.... eu accept ca exista si nemernici pe pamant.... te iert..... pentru TOT ce mi-ai facut.
Ba chiar iti multumesc! M-ai facut sa vad ce puternica pot fi, devreme ce ti-am supravietuit.
Te iert.... te iert.... ba, ce nu-ntelegi? Te iert! Dispari odata! Te-am iertat in pana mea! Du-te cu Dumnezeu!
Te iert.... te iert.... iti inteleg neputinta..... te-am iubit asa cum ai fost... si te iert... te iert ca mi-ai rupt inima in sute de bucati, te iert ca atata poti, te iert, poate intr-o buna zi ai sa-ntelegi cat de tare te-am iubit EU.... si cate am facut EU pentru tine... nerecunoscator mizerabil si netrebnic ce esti (printre dinti).....
Ba, dar te iert!
Sunt mai presus de toate chestiile astea! Sunt puternica! Sunt atat de puternica!
Sunt mai buna decat tine!”

Atata iertam, pana scapam de fantasma lui.
Apoi ma felicitam.

„Vezi?” – imi spuneam – „iertarea este cheia.
Fara violenta, frumos, elegant.... habar n-are ce l-a lovit, da’ i-a dat bine. I-a dat la gioale. S-a dus cu Dumnezeu....”

Nu trecea mult.... hop! – imi aparea altul la fel in viata.
IDENTIC.... numai aspectul fizic era altul.

„.... Te iert si pe tine.... Doamne, nu te supara, cam cati nemernici ai in gradina?
Si din cati ai, cam pe cati ai de gand sa mi-i livrezi mie?...
A.... mi-i trimiti pentru ca pot sa duc.... ok, am inteles.... il iert Doamne, doar stii ca iert tot.....
Deci – te iert, sa ne fie clar! Te iert.... te iert..... te iubesc..... te iubesc asa cum esti..... iubesc toata creatia.... iubesc Universul si toate lighioanele pamantului.....iubesc omul si-l compatimesc.....”
Deja eram deasupra tuturor.... intelegeam eu mai bine ce greu e sa fii om... (de parca de la un moment dat eu nu mai eram...)

Dupa cateva reload-uri cu acelasi tip de personaje, care se tot perindau in viata mea pe aceeasi linie, si cum scapam de unul – aparea din neant altul in loc.... se-nmulteau ca ciupercile, si deja, chiar si eu, in „maretia bunatatii mele” incepusem sa banuiesc ca greseala trebuie sa fie undeva la mine.
Oi fi eu un ocean de iertare, dar.... nu m-a anuntat nici un functionar celest ca am misiune speciala sa iert toti dezaxatii de pe pamant.

Am analizat.... am calculat.... si am concluzionat:
Pooosibil, doar posibil.... sa fie o chestie in atitudinea mea....

Prin urmare am dat-o in piosenie.
Dom’le.... eram..... numai lapte si miere..... eram in stare sa-i spun si criminalului in serie de la stiri ca-l iubesc..... mai, ii iubeam pe toti intr-o veselie.....
Ma’ da’ ii iubeam cu pathos... cu afect, simteam asa un drag plin de nevoie.... nevoia de a-i avea pe unii aproape, nevoia de a-i intelege, nevoia de a fi inteleasa cat mai bine, nevoia de a-i ajuta.....

Da’ nu numai ca ii iubeam... le si punctam asta.... adica sa se stie, sa se auda, ca prin afirmatiile mele „pline de iubire” EU ii vindec.... EU le ofer din prea-plinul superioritatii mele... EU fiind miezul... EU aveam o misiune speciala, aceea de a-i vindeca pe ei....

In meditatii „dadeam cu iertare”, in viata de zi cu zi „dadeam cu iubire”.... si in timp ce egoul meu lua amploare (considerandu-ma atat de buna si atat de speciala)..... viata mea se aglomera cu personaje in total dezacord cu nevoile mele sau cu principiile mele.
Ca un „bun vindecator” ce eram.... judecam mai rau ca inainte.... numa’ ca acum o faceam sub masca spiritualului pios......
Aveam notiuni smechere la-ndemana, si trebuia sa-mi exersez desteptaciunea, capacitatea MEA complexa de intelegere a dorintei lui Dumnezeu – Tatal, a carui fiica speciala eram... aveam un mot in plus fata de altii....

Cum dadeam de cate unul din linia repetitiva.... numai ii citeam posturile corporale, sau intrevedeam niste conexiuni energetice din palierul deja cunoscut, nu apuca omul sa rosteasca un cuvant, ca eu deja ii dadeam in mental:
„Vezi ca te iert!”
Daca m-ar fi auzit si m-ar fi intrebat de ce il iert..... vai doamne ce polologhie i-as fi tinut despre karma..... dar, sincer, in sinea mea nu as fi avut un raspuns care sa ma satisfaca macar pe mine....

In rest... eram o piosenie si o iubire totala....
Acum imi faceam iertarile cu mult mai multa umilinta, eram deja mai evoluata.... acum iubeam tot ce misca....

Daca ma luai repede si ma-ntrebai unde incape atata iubire-n mine, si cam cum se manifesta iubirea mea fata de un strain, sau fata de un hot, sau fata de un criminal.... vai doamne ce polologhie as fi tinut despre cum imi este mie draga toata creatia, si cum stiu eu ca in orice om exista samanta iubirii pentru ca Il contine pe Dumnezeu, si cat sunt EU de deschisa sa aduc pe „drumul cel bun” pe oricine.... si aici as fi facut o pauza dramatica, si as fi subliniat – ca EU, cu iubirea si intelepciunea mea sunt o unealta pretioasa..... o prea-fericita, o prea-fantastica zana buna care are o misiune speciala in lumea asta haotica. Pe care – evident – o iubesc.

.... Dar nici asa n-a mers prea bine....
Cu toata iubirea si piosenia si iertarea mea... mi-o luam la poponeata.

Imi venea cate una – nu stiam de unde sa m-adun.....

Am ajuns – din nou, cu greu, la concluzia ca totusi.... undeva gresesc....
Prea multa drama in viata mea, cu iertarile mele cu tot.
Pana sa iert – mi-o luam, si deci rezulta oarecum ca sunt in continuare vulnerabila.
Ok, pot sa inteleg ca Dumnezeu imi trimite toti dezaxatii, sa-i ierte si pe ei cineva ( ca la mine era super-oferta la iertare).... dar de ce ma simt in continuare atacata sau deranjata de o anumita tipologie?

Si ma framantam, si eram toata un semn mare de intrebare.

Eram directionata catre conceptul de oglinda, si ma durea deja capul.

„Fraaaatttteeeeeee...... am intelesssss cum e cu oglindaaaaaa...... ti se pare ca hartuiesc pe cineva?! Sau ca ma ascund pe dupa copaci?!
Am intelessss, intelege si tu ca am renuntat la atitudinile astea nocive dinaintea erei noastreeeee!!!!!”

... Mi s-au aratat pe toate caile.... o perioada eram bombardata cu informatii despre conceptul de oglinda.... mi se deschideau singure fisiere pe calculator.... in librarii doar carti pe subiect imi sareau in ochi... pe mail primeam cadou carti – evident pe tema asta.... noaptea visam ghizi care-mi explicau, si daca ma frustram prea tare, visam pur si simplu oglinzi......

Intr-o zi am inteles.
Sunt intr-o mare eroare, si cu toata bunatatea mea, si cu toata asumarea mea.... sunt total pe langa....
Interpretez totul anapoda.
Cata vreme sunt in dualitate... voi avea mult de iertat. Si de fapt nici macar asta nu e o virtute a mea....

Oamenii din viata mea nu imi arata atitudini ale mele fata de alti oameni.... ei imi arata in primul rand atitudini ale mele fata de mine....
Ei, toti oamenii din viata mea sunt creatii ale mele, sunt fetele mele din oglinda.... toti suntem unul, si deci ei sunt eu, si deci eu sunt ei....

Ideea este sa fiu in echilibru cu mine inainte de a ma raporta la restul lumii.
Restul lumii este proiectia mea.
Proiectia mea este in raport cu sinele meu in totalitatea sa, nu doar cu mentalul meu.

De ce eram hartuita?
Pentru ca eu ma hartuiam pe mine, eram in total dezacord, lumina lupta cu umbra, umbra lupta cu lumina.... se agasau reciproc doua Andree suparate si frustrate, una mai desteapta ca alta....

De ce am fost violata?
Pentru ca ma auto-constrangeam.... Andreea luminoasa o forta pe Andreea intunecata sa faca chestii, iar Andreea intunecata – cum o prindea vulnerabila pe cea luminoasa, cum o inghesuia la colt....
Ma violam eu pe mine, si de multe ori o faceam cu un sadism iesit din comun.

De ce eram dezamagita?
Pentru ca eu pe mine ma dezamageam constant.
Cu cat ma dezamageam mai tare, cu atat imi cresteau pretentiile de la mine, pe care – evident – le dezonoram cu brio...

De ce eram mintita?
Pentru ca eu ma minteam pe mine cu o nerusinare crasa. Tot ce nu se potrivea proiectiei mele idilice despre mine.... ascundeam sub pres.
Si ma minteam cu atata pathos, incat credeam tot ce indrug....
Lumea mea era aceea a unei proiectii construite in asa fel incat imaginea mea sa fie cel putin de inger pazitor.... dar oricum tindeam spre „grade inalte”... heruvim sau serafim in cel mai rau caz.... ca la atata bunatate si intelepciune.... poate meritam sa-i iau locul lui Metatron....

De ce eram tradata?
Pentru ca ma tradam eu pe mine, cu fiecare conflict interior.
Luptam cu mine, si luptam murdar, asa incat partea care castiga era mereu in antagonie cu partea din mine pe care o biruia, si se folosea de orice mijloace pentru a-si invinge oponenta.
Ma tradam eu pe mine, cu fiecare minciuna pe care mi-o spuneam, cu fiecare implicare a mea acolo unde nu simteam ca-mi face placere sa fiu, spunandu-mi ca „asa trebuie”, sau „asa este bine”, sau „asa este corect”, sau ca „asta e datoria mea”.
Tineam la corectitudinea mea mai mult decat la mine, si corectitudinea avea un set definit de parametri.
Tineam cu dintii la dreptatea mea, si imi tradam sinele cu lupte interminabile pentru o dreptate din capul meu.
M-am tradat in multe feluri....

De ce eram acuzata?
Pentru ca ma acuzam.
Incontinuu... ca picatura chinezeasca....
Dialogul meu interior era atat de incarcat de reprosuri, incat ma mir ca nu „mi-am dat demisia” din functia de om....
Nu am facut bine aia, nu pot aia, nu accept asta, nu vreau aici, nu trebuia sa...., nu e in regula sa...., nu suport cand....., nu-i bine sa....., am gresit cand...., am fost proasta ca...., sunt prea....., etc... etc....

Acestea sunt doar cateva exemple din multitudinea de motoare ascunse, „declansatoare” de aparitii sinistre in viata mea.

Aveam o perioada in care ma simteam cuprinsa de un val de auto-admiratie.... spuneam ca as putea scrie o carte cu viata mea... mi se parea ca faptul ca am trecut prin atatea, si inca am capul sus.... e o virtute a mea... sunt puternica, mult mai puternica decat altii.... si cate-si-mai-cate constatari la adresa fiintei mele fantastice care supravietuieste raului, si ii rade in fata....

Uneori ma consolam ca in alte vieti am facut eu rau acelor persoane care in viata asta m-au ranit.....

Uneori ma imbarbatam ca totul se intampla cu un motiv.....

De fiecare data imi amplificam sentimentul de separare, de dualitate.
Eram eu si restul lumii, unde eu aveam fie datorii, fie misiuni pentru cate cineva....

Ocoleam adevarul, si il faceam pe Dumnezeu partas la toate strategiile mele egotice.

Iertam in masa, dar habar n-aveam ce iert.... iubeam in masa, dar habar n-aveam ce e iubirea.... multumeam in masa, dar in sinea mea nu intelegeam o iota din concept...

Il citeam pe dr. Hew Len, promotorul Ho’oponopono, si tot ce puteam sa inteleg era ca omul isi asuma niste pacate pe care nu le-a comis personal, dar pe care poate le-a comis in alte vieti.
Si pentru ca metoda lui a dat rezultate miraculoase, l-am copiat.
L-am copiat ca o maimuta, fara sa-i inteleg trairea.
Aveam rezultate, dar unele de moment.
Asa cum sunt si vietile pe pamant. Trecatoare.

Sinele meu era un mister pe care evitam sa-l rezolv.
Asa era si viata mea.

______________________________________________________________________