duminică, 26 iulie 2015

Binele si raul

Se vorbeste enorm despre antagonia bine \ rau. Peste tot, in toate colturile pamantului, in toate cercurile de oameni, de toate categoriile, cu toate credintele, de toate varstele, cu orice educatie.
Toti crestem invatand sa discernem binele de rau, sa alegem binele, sa evitam raul, sa le distingem foarte clar, si sa le transmitem mai departe copiilor nostri, prietenilor, rudelor, si in general tuturor cu care ne intersectam.


Ai observat ca toate discutiile pe care le porti, indiferent de natura lor – au un laitmotiv – si anume binele si raul?
Orice comunicare din lumea asta are la baza acelasi scop pana la urma: e bine sa.... \ e rau sa....
Invariabil, exista o concluzie in tot. A fost bine, sau a fost rau. E de bine sau e de rau.
Tot ce facem vreodata trece prin ciurul acestei intrebari: E bine, sau e rau?
Tot ce gandim vreodata este etichetat cu „bine” sau „rau”.
Tot ce ne dorim vreodata are un singur propulsor si o singura bariera: binele si raul.

Ne nastem cu antagonia engramata in noi, la cel mai profund nivel al fiintei.
E natural. Avem la baza doua polaritati. In timpul vietii jonglam intre ele, cautand centrul de greutate, echilibrul.
Lumina \ intuneric. Yin \ yang. Pozitiv \ negativ.

Doar ca, pe parcurs, noi punem etichete polaritatilor. Si-apoi le reinterpretam cu un mental doldora de definitii, cu tendinta de a respinge tot ce nu contine in baza de date, sau de a eticheta drept „rau”. Pentru ca mentalul e educat sa discearna intre bine si rau, are doua sertare de arhiva in baza carora isi creeaza tipare de conduita. Tipare care, odata formate - se autoexecuta.
Mintea e un soft. Ruleaza dupa niste engrame initiale. Isi recunoaste doar propriile engrame, si nu le contesta valoarea de adevar.
N-are de ce.
Ai vazut vreun computer al carui windows (sau orice alt program de operare) sa-ti afiseze mesaje de validare a propriilor fisiere ce-l compun? Nu. Fara fisierele alea n-ar fi functional.
Evident, windowsul iti va da avertismente de infestare cu virus, ori de cate ori vor intra in sistem date care nu il compun initial.
Nu toate sunt virusi. Spre exemplu, exista unele site-uri pe care nu le poti accesa decat dupa ce debifezi un paragraf la setari. Site-urile nu sunt nici rele, nici nu iti dauneaza sistemului, dar contin in html niste date pe care sistemul tau de operare le catalogheaza drept dubioase.
Asa e si cu mintea. E softul nostru de operare in trup.
Noi nu suntem softul, ci computerul. Dar in acest trup – fara sistemul de operare suntem inutili. Legume. Ca si computerul. Fa ceva cu el (oricat de performant ar fi) fara sa-i instalezi un sistem de operare. Poti sa-i fluieri.
Pe de alta parte, oricat de performant ar fi, ultima generatie sa fie, de maxima fita tehnologica, pune-i un sistem de operare slab, expirat, ne-performant – si ai dat o palma la ....
Asa e si cu noi. Spiritul (computerul) poate avea un potential enorm, daca mintea (sistemul de operare) nu e educata, updatata performant.... Esti „pa”...

Revenind la polaritati.
Asa venim in trup. Cu doua polaritati. Suntem electromagnetici.
Softul nostru de operare are tendinta sa catalogheze polaritatile, dintr-o eroare de limbaj din script – drept „bun” si „rau”.
Adica daca e (+) si (-) – evident e bine si rau. Ca ce e cu minus e negativ. Adica rau. Ce e cu plus e pozitiv. Adica bine.
Eroare de interpretare a limbajului din script.

:)))))) Ma amuza enorm faza cu testul de sarcina. Daca arata „pozitiv” si tu nu vrei sa fii insarcinata – pe moment te bucuri, pentru ca „pozitiv” e de bine, adica nu esti :D
Abia apoi citesti instructiunile si intelegi ca pozitivul are alt sens decat cel pe care l-ai dat tu cuvantului. Pozitivul testului iti confirma prezenta respectivului hormon in urina, care desconspira sarcina. Adica e pozitiv. Adica e acolo.
Adica pentru tine e de rau, e negativ :)))))))))
Sau invers.

Ideea este ca in goana dupa etichete a mentalului, confundam definitiile intre ele, din erori logice de interpretare a cuvintelor cu dublu sens.

Majoritatea cred ca echilibrul sta in bine. Bine care defineste de fapt polaritatea (+).
Si se contorsioneaza o viata cautand sa functioneze exclusiv pe plus. Isi strica echilibrul pana la disfunctionalitate.
Ai vazut vreo telecomanda sa functioneze daca ii atasezi bateria doar la capatul plus? Sigur n-ai vazut. Nici n-ai sa vezi.
Functionalitatea este data de racordarea la ambele polaritati.

Tu, omul, avand doua polaritati, functionezi perfect in momentul in care ajungi sa-ti accesezi echilibrat ambele polaritati in egala masura.
Care sunt pozitiv si negativ. Mental catalogate drept bine si rau.
Tehnic si spiritual in acelasi timp – ele nu sunt definitiv bune, ori definitiv rele.
Sunt mai degraba parti din intreg. Indispensabile. Inseparabile. Co-dependente.

Tu, omul – ai menirea in acest trup sa-ti gasesti echilibrul. Care echilibru se afla la mijlocul celor doua polaritati.
Acolo este centrul de greutate.

Adica intre „bine” si „rau”, undeva la mijloc, continand asumat atat bine cat si rau, care de fapt nu este nici bine nici rau, ci este plus si minus, ca simbol al unei dualitati conceptuale.
In spirit nu exista dualitate.
Ea este doar un concept dat de mintea liniara, care este menita sa perceapa secvential ceea ce de fapt se petrece intr-o simultaneitate perfecta.
De asta venim in trup. Sa aprofundam secvente. Ca la un film care-ti da cu incetinitorul imagini pentru a intelege miscarea pas-cu-pas.

Pentru spirit conteaza experienta. Ca datatoare de profunzime in sentimente.
Ca asta ne e menirea. Sa aprofundam sentimente. Asta ne este scoala. Niciunele nu sunt mai bune decat altele, pentru ca scoala le contine pe toate. Si toate sunt legate intre ele. Sau mai degraba toate sunt radiatii ale aceleiasi baze.

Baza fiind iubirea.

Care fiind tot ce ne compune ca spirit, ca esenta, nu are nici adversari nici aliati.
Ea este.
Are varii nuante, compozitii, dar toate impreuna o compun.
Nu poti sa zici „pas” la nici o experienta, pentru ca absolut fiecare moment si fiecare sentiment pe care aici il percepi diferit datorita secventialitatii – compune totul.

Ca o prajitura. Sa zicem un ecler. Ca sa faci un ecler perfect – amesteci toate ingredientele din reteta, fara sa le judeci in functie de aparente. Stiu, tu eviti faina pentru ca ingrasa. Dar ia fa tu un ecler fara faina.

Sau ca o lectura. Fa-i un rezumat fara a-i citi paragrafe care nu-ti plac. Citeste o carte pe sarite. Citeste primele 10 pagini, treci peste urmatoarele 20, mai citeste 48 de pagini, treci peste urmatoarele 5, citeste in continuare inca 93 de pagini si ignora restul. Inchide cartea si fa-i rezumatul. Crezi ca poti? Esti sigur ca ai cuprins esenta mesajului?
Poti face o lucrare de licenta in acest mod?

Asa avem tendinta sa facem in vietile noastre. Stiind ca venim la scoala de fapt, in acest trup.

Suntam.
Jalonam printre ceea ce consideram noi util sau inutil. Sau corect sau gresit. Sau bun sau rau. Sau divin sau malefic.

De parca in clasa a treia imi alegeam singura importanta materiilor de invatat.
Ca daca era dupa mine invatam doar desen si literatura. Restul se duceau pe pustie, iar eu eram un elev premiant cu steluta. Olimpic. Toti am fi fost olimpici. Ca sa nu mai zic ca din clasa a 5-a as fi absolvit inclusiv facultatea, si as fi avut si doua mastere.

Acum ma bucur ca a trebuit sa invat si ceva matematica, geografie, istorie... Acum le inteleg utilitatea.
Dar din postura copilului ma inteleg perfect. De unde sa fi stiut eu atunci la ce imi folosesc restul care ma cam plictiseau? Ce intelegeam eu din cat imi explicau ai mei, avand in vedere ca vietisoara mea se derula lin intre joaca, visare, arta, sport si scoala?

In vietile noastre suntem studenti de sentimente.
Care, desi percepute secvential – par a fi distincte, separate, diferite, unele mai bune, altele mai rele, unele utile, altele efectiv nefolositoare, altele scarboase si interzise de un mental autoritar.... de fapt formeaza un intreg de toata frumusetea.
Un sentiment-mama - complex, total, intreg, perfect. Cu radiatii in diverse nuante, dar toate ale aceluiasi intreg magnific.

Iubirea este sentimentul – mama.
Toate variatiile acestui sentiment – sunt nuante ale unei culori, care cumulate, una – cate – una – formeaza CULOAREA.
Sau, mai exacta descriere ar fi aceea ca iubirea este lumina.
(S-a demonstrat chiar stiintific ca noi, la baza, suntem... ce crezi? Lumina. Adica atomul, baza tuturor celulelor care compun organe, care compun organismul – acest atom este de fapt format din fotoni de lumina, care se comporta intr-un mod inca neelucidat – in functie de observator – cand unda, cand particula.
Aceasta lumina – contine de fapt un spectru larg de culori si nuante.
Desi tindem sa catalogam lumina ca fiind alba si stralucitoare, toate culorile pe care le percepem – sunt radiatii de lumina, pe diverse lungimi de unda.

„Se numeste culoare perceptia de catre ochi a uneia sau mai multor frecvente de lumina”
Aceasta este definitia culorii.

Toate aceste culori sunt de fapt frecvente (lungimi de unda) ale aceleiasi lumini.

Toate sentimentele sunt de fapt lungimi de unda (frecvente) ale aceluiasi sentiment.

Prin urmare, daca toate compun aceeasi sursa, antagonismul este exclus. Nu exista o lupta intre nuante, ci o complementaritate perfecta a nuantelor care compun intregul.

De ce noi percepem in termeni de separare si disociere?
Pentru ca venim in trup pentru a aprofunda nuante, in asa fel incat sa integram cat mai mult din intreg.
Le percepem secvential, liniar, tocmai pentru a ne putea focusa pe ele exclusiv, si a le integra in totalitatea lor in intreg.

Suntem educati in termeni de „bine” si „rau”, pentru ca mintea are nevoie de repere pentru a-si forma tipare.
Dar daca privesti panoramic, ce este in totalitate bun, si ce este in totalitate rau?
Am mai dat exemplele astea, si acum am sa ma repet:

Cafeaua – este buna sau rea?
Ca mie mi-a spus medicul sa beau o cafea dimineata, ca am tensiunea cam mica, si m-ar ajuta sa-mi reglez presiunea.
Deci pentru mine e buna.

Dar la bunica-mea i-au interzis cafeaua, ca ea are tensiune mare.
Deci pentru ea, aceeasi cafea e rea.

Dar daca eu as bea 10 cafele pe zi, pentru ca stiu ca pentru mine cafeaua e buna.... ar mai fi buna?
Pai n-ar mai fi. Ca in exces m-ar dezechilibra. Tensiunea mea ar lua-o razna. La sanatoasa. Hai-hui. Bezmetica.
Ar fi rea.

Bun, dar atunci cum sa etichetez totusi cafeaua?
E buna sau rea?
Pai n-o etichetez. Ca ea e si buna si rea, in functie de caz.
Ea este, pur si simplu.
Modul in care ma raportez eu la ea este unul constructiv sau mai putin constructiv. Eventual chiar dezastruos.

Si paracetamolul e bun. Dar daca bag in mine ca sparta toata cutia odata – e foarte rau.

Tot ce este bun poate fi si rau, asa cum tot ce este rau, poate fi si bun.

Foarte multe medicamente contin in compozitie venin, si foarte multe tratamente complementare includ veninul ca panaceu, in anumite doze, la anumite afectiuni.
Care venin e de fapt rau.
Te musca vipera – esti victima. Cateodata scapi, dar de multe ori – nu.

Da, jalonam intre bine si rau, concepte-reper intr-un mental liniar. Insa, in fapt, totul este, experienta le contine pe ambele, iar sensul sta in echilibru.
Orice extrapolare aduce cu sine dezechilibru.

Experienta difera in functie de nuanta de aprofundat a fiecaruia. Nici o nuanta nu este mai buna sau mai rea decat restul nuantelor, pentru ca toate sunt indispensabile INTREGULUI.
Fiecare ton lipsa – saraceste lumina de o radiatie. Ii denatureaza toata compozitia.

Daca eu in viata asta aprofundez violetul, nu inseamna ca sunt mai smechera decat altul care aprofundeaza rosul, si nici mai natanga decat cel care aprofundeaza rozul.
Nu sunt nici mai buna, nici mai rea, nici mai smechera, nici mai fraera, nici mai cu mot, nici mai stearsa.
Pentru ca absolut toate culorile si nuantele acestora sunt indispensabile luminii in totalitatea ei.
In egala masura, in perfecta armonie.

Se vorbeste mult despre spirite bune si spirite rele.
Dar in plan spiritual nu exista nici dualitate si nici antagonie.
Da, exista spirite imature, in crestere, mature, ma rog, diverse planuri ale evolutiei.

Ca florile. Pleaca de la seminte si ajung treptat flori deschise.
Dar condamnam samanta ca nu e inca floare?

Ca si copiii. Se nasc nestiutori si devin adulti responsabili.
Dar condamni un sugar pentru ca plange aparent fara motiv, si nu e in stare sa-ti citeasca din Kant? Il consideri malefic?
Condamni copilul pentru boacanele lui nevinovate? Il cataloghezi? E rau daca ti-a spart o vaza in timp ce fugea spre tine, grabit sa-ti raspunda la chemare, dar inca nesigur pe pasii sai?

Cu totii suntem copii. Cu totii invatam. Suntem in diferite clase la scoala sentimentelor. Sau in diferite etape de evolutie.
Unde evolutia nu se cuantifica liniar, si nici un nivel nu este mai bun decat altul.
Pentru ca toate simultan compun aceeasi tema.

Bine-nteles ca exista lucruri minunate, inaltatoare, datatoare de energie si buna-dispozitie, si lucruri ingrozitoare, dezgustatoare, care-ti rascolesc maruntaiele de greata si revolta.

Bine-nteles ca exista oameni care fac lucruri bune, aducatoare de zambete,  si lucruri rele, apasatoare, distructive.

Bine-nteles ca exista intamplari care te inalta, si intamplari care te reduc la o suferinta imensa.

Dar nu exista nici un catalog celest care sa descrie punct – cu – punct fiecare actiune, lucru, sentiment – ca fiind bun sau rau.
Pentru ca toate sunt experiente absolut necesare unui spirit in evolutia sa.
Pentru ca acolo, in planul esentei, totul este continut. Cu cat integrezi mai mult, cu atat contii mai bine. Devii.

Facand jaloane printre sentimente, acceptandu-ti-le pe cele pe care le consideri tu bune, si refuzandu-le pe cele care iti repugna ca concept, catalogandu-le drept rele – nu faci altceva decat sa eludezi inevitabilul.
Spiritul are un parcurs ascendent. Niciodata nu involueaza, dar poate stagna, cu incapatanare, pana se plictiseste de aceleasi lectii care se tot repeta – si decide sa-si asume, sa integreze si ceea ce a refuzat, pentru a putea merge mai departe.

Ca la desen. Mai tii minte? Teoria culorilor. Am invatat-o in primii ani de scolala generala.
Combinam culorile primare ca sa generam o culoare secundara. Rosu cu albastru da mov. Galben cu albastru da verde. Rosu cu galben da portocaliu.

Si daca tu ai de aprofundat verdele, dar refuzi sa pui pe paleta galbenul, combinand compulsiv doar diverse nuante de albastru – vei obtine vreodata verde? Pai nu.

Asa ca... iti vei petrece o eternitate incapatanandu-te sa scoti verde din albastru pur, pana cand te vei plictisi, si vei fi dispus sa adaugi galbenul, astfel incat sa treci odata de verde, si sa mai integrezi alte culori din spectrul infinit al intregii lumini.

Galbenul.... o fi rau in perceptia ta, dar iata ca este indispensabil verdelui. Si lumina nu e intreaga fara verde, fara galben....

Iar tu... luminita in drumul devenirii.... nu esti nici buna, nu esti nici rea, esti pur si simplu o radiatie din tot.
Este alegerea ta daca-ti lucrezi nuantele toate, sau mai ascunzi cate una pe sub masa.

Dar in definitiv... doar te amani. Din devenire. Atata tot.

Nu crede ca daca te polarizezi in exces pe plus – si emani un albastru orbitor – esti cu ceva mai bun. De fapt, esti doar in dezechilibru. Nici verdele nu-l poti obtine, nici lumina n-o completezi, si nici armonia n-o gasesti, oricat ai striga-o tu, cocotat pe plus, cand centrul de greutate este undeva la mijloc.
Fara etichete.
Pur, si simplu.

Ah.... cat pe e sa uit: Ai reusit vreodata sa distingi ceva dintr-o secventa jpeg (fotografie) care contine doar lumina, nici o umbra?

Nu mai fugi de umbra ta. Secvential, iti poti valorifica lumina – DACA SI NUMAI DACA – te folosesti de umbre.


sâmbătă, 25 iulie 2015

Ce este in sufletul meu?



Chiar asa. Ce-o fi in sufletul meu?


Ma intreba zilele trecute cineva. Dupa ce-mi citise articolul despre femeia puternica.
:))))))))) Am apreciat ca a plecat de la premisa ca am unul!
Glumesc.
Asta si este in sufletul meu. Un fel de pace voioasa. Sau o voiosie impaciuitoare.


Dar nu a fost mereu asa.
Eu recunosc ca mi-am luat-o de la viata. Mi-am luat-o „big”. Asta in cazul in care cineva inca isi imagineaza ca m-am nascut in pozitia Lotus, pe varful unui munte sacru, facand mudre si mantre in timp ce ingerii-mi cantau „Ave Maria”, si-mi prezentau file din Akasha :)))))))

Au fost momente in care am cazut efectiv in genunchi si am urlat fara cuvinte, ca nu mai aveam niciunele.
Au fost momente in care ii strigam la Dumnezeu sa ma ia odata, ca-i detest jocurile sadice, si ca nu mai am putere, si nici chef sa fac pe paiata in propria mea viata.
Au fost momente in care L-am implorat sa-mi dea intelepciune, dar sa mi-o dea AICI si ACUM, si MULTA, ca altfel Ii ciufulesc creatia de-o zapacesc.
Au fost momente in care n-am mai avut lacrimi sa plang, si-am stat inerta cu zilele, fixand in gol un punct imaginar pe care il mentineam nemiscat cu orele, si-apoi il plimbam cu ochii mintii, aceasta fiind (in viziunea mea) singura mea putere asupra a ceva, orice.
Au fost momente in care am plans atat de mult incat mi s-au umflat ochii si buzele, si-apoi am ras de mine in oglinda, c-aratam ca o pitipoanca cu botox, si-mi spuneam ca sunt foarte sexi asa, ar trebui sa plang mai des.... dupa care izbucneam la loc in plans.
Au fost momente in care m-am intrebat ce fel de creatura sinistra sunt in ochii Creatorului meu, si ce trebuie sa fac ca sa-i castig macar mila, daca nu buna-vointa.
Au fost momente in care m-am intrebat daca exista un Creator.
Au fost momente.

Ca tot e la moda sa vorbim in termeni mistici, eu una recunosc ca am trecut prin iad (toate nivelurile) ca sa-mi pot dori constient in rai.
Constient. Si asumat.
Adica in deplina cunostinta de cauza, libera si nesilita de nimeni.
Libera. Fara preconceptii ieftine, fara conditionari de sine, fara mecanicitatea aplicarii unei teorii frumoase de dragul unei imagini sofisticate, la moda.
Ca acum e la moda sa fii „entitate de cer 10”, si se vorbeste mult despre evolutie, iubire neconditionata, compasiune.... si oriunde privesti vezi numai sfinti incarnati care au venit pe pamant din erori de GPS ingeresc, ori sa salveze omenirea de la .... inca nu am inteles exact de la ce anume, dar asta este o alta discutie.

Eu acuma mi-am gasit o stare interioara de pace. Inteleg mai mult decat atunci cand ma dadeam cu capul de pereti ca ma doare inima, si prin urmare traiesc intr-o zona curata, lina. Si totusi nu simt nevoia sa salvez omenirea. Nu consider ca oamenii sunt mai nenorociti acum decat alta data, nu „vad” pericole iminente apocaliptice, nu ma ingrijoreaza nici rautatea, nici prostia, nici nivelul vibratiei populatiei. Nu cred ca e nimic acum mai mult, sau mai putin, sau mai altfel decat a fost acum 100 sau 1000 de ani.
Doar termenii limbajului difera. De la o epoca la alta.
Atat preocuparile cat si actiunile, privite la o scara larga – sunt aceleasi. Doar ca primesc alte nume, in functie de trend.
Oamenii nu sunt nici mai rai, nici mai prosti, nici mai buni. Si nici nu se vorbeste mai mult decat alta data despre spiritualitate sau anti-spiritualitate. Doar ca se vorbeste in alt mod. Inainte nu exista facebook, twitter, instagram, wordpress, blogger. Dar erau la moda „ceaiurile”, sau „adunarile”. Si oamenii faceau exact ce fac acum pe facebook, numa’ ca in persoana. Prin viu-grai. Si-atunci erau la fel de divizati. Si la fel de uniti. In exact aceleasi framantari ca ale noastre.

Nu vreau sa salvez pe nimeni de la nimic. Pentru ca am inteles (prin calea cea mai data naibii, aceea a experientei) ca nimeni nu e un caz pierdut, absolut nimeni, si ca toti sunt exact acolo unde trebuie sa fie – pentru evolutia lor personala, ca spirite.

Nu ma ingrijoreaza nici valurile de propaganda cu privire la nu’s ce conspiratii la nivel inalt, nici isteriile de moment ale unor puritani.
Nimic nou sub soare.
Am inteles ca suntem diversi, mereu am fost asa, si mereu vom fi. Toti tintim spre aceeasi destinatie: cresterea. Evolutia. Desi am ajuns sa evit acest cuvant, pentru ca in ultima vreme s-a abuzat de el, sucindu-i sensul si valoarea.

Nu ma intelege gresit: nu ca nu intind o mana oricui imi cere asta, sau oriunde inteleg ca este nevoie. Dar nu mai fac din asta o isterie. Nu mai tremur toata de grija omenirii, nici de grija unui om care nu are aceleasi principii de viata ca ale mele, sau care - dupa standardele mele - e necajit-copt.
Nu ma mai pierd de grija nimanui. Nu pentru ca am devenit insensibila, ci pentru ca sensitivitatea mea a castigat niscaiva intelegere, dincolo de abilitatea de a „vedea”. Sau mai degraba acum nu mai „privesc”, ci „vad”.
In mare parte.
Ca si mintea mea tot liniara este. Tot ea e ciurul, oricat ar cumula sufletul.
Zambesc de cate ori aud pe cate cineva care afirma ca s-a lepadat de minte. Si ii urez trezire usoara.
Cu cat am inteles mai mult, cu atat devin constienta de cat de putin inteleg. Oricat de tare as fi eu dupa niste norme clasice de evaluare.
Cu cat am inteles mai mult – cu atat m-am smerit mai tare.
Nu, nu ma refer la smerenia aceea idioata, cu capul plecat si numarat de oite in gand, sperand sa-si faca treaba karma, si sa si-o faca daca se poate si sub ochii mei. Aceea nu este smerenie, cu tot respectul pentru „evoluati”.
Nu mai inghit in sec de mult. Si-o duc tare bine. Smerenia mea nu mai contine drame. Ci le anuleaza.

Da. Acum sunt un traitor impacat, pacifist si impaciuitor.
Asta este in sufletul meu. Si liniste si veselie.
Este sete de cunoastere, este pofta de viata, este drag de intelegere, este chef de joaca, este placerea contemplarii, este arta visatului, este simtirea artei, este si bine, si rau, si lumina si intuneric, este si sfant si profan, este si alb si negru, si toate culorile, cu diferite nuante, sunt de toate acolo.
Dar sunt bine asezate. Adica nu ma mai chinui cu inventarul. Nu ma mai epuizez incercand sa le schimb etichetele ca sa-mi dea bine la balanta.

E-adevarat, am muncit ceva la ordinea asta.

Cum spuneam. Ma numar printre cei care si-au luat-o zdravan, la fundul gol, pana am vomitat si de durere si de scarba.
M-am balacit in rahat pana-n gat, si-am inotat si impotriva curentului incercand sa ies la suprafata. Nu m-am nascut o sfanta, nu vin din cerul 10 cu misiune apocaliptica de mantuire a multimilor.
Vin din rahat, incercand sa ma mantuiesc pe mine. Cand am inteles asta, am facut eforturi fix in sensul asta – si rezulta ca a fost o alegere inteleapta.
Rezulta ca si oamenii din jurul meu se bucura de starea mea de pace, fara sa-i imping eu la nimic, fara sa fac nimanui capul calendar cu supra-teorii de evolutie, si fara sa ma preling toata de grija cuiva.
Rezulta ca binele pe care mi l-am facut mie - radiaza in jur, fiindu-le util si altora, fara sa ma epuizez eu sa dau cuiva o directie.
Rezulta ca ajut mai mult acum, cu inima impacata, decat atunci cu sufletul terci si mintea furioasa, plina de „trebuie”, „moral”, „corect”, „adevar”, „sfant”, etc.....

Am facut ordine, cum spuneam, acolo, in suflet.
In prima faza a trebuit sa fac cunostinta cu toate. Si cu alea bune, si cu alea rele, si cu alea cu care ma faleam, si cu alea pe care le piteam pe sub presuri si prin dosurile dulapurilor. Mai ales cu alea. Ca se-mputeau pe masura ce trecea timpul, si oricat le decoram eu pe cele frumoase, oricum le-as fi aranjat si sucit, si rasucit, si lustruit.... ma intoxica mirosul celorlalte, cele pe care nu aveam unde sa le arunc, dar nici la suprafata nu aveam chef sa le afisez.
Asa ca... pana la urma.... le-am scos, pe rand, sa nu mor asfixiata de duhoarea putregaiului din ele.
Pe masura ce tot scoteam, prindeam curaj. Ca fiecare, odata lustruita in acelasi fel ca cele pe care le consideram eu frumoase – devenea o piesa valoroasa. Cu fiecare ma intrebam la final ce a fost in capul meu de mi-am dorit sa ma descotorosesc.
Cand am fost in stare sa-mi asum, sa mi le asum pe toate, si sa mi le folosesc in functie de necesitate – mi-am usurat viata de tone de bagaj inutil si toxic pe de-asupra.

Stii, eu cred ca cel mai tare in lumea asta ne chinuie incercarea de a ne pastra o imagine perfecta despre sine.
Cred ca suntem usor de ranit, enervat, revoltat, doar pentru ca nu suntem foarte clari cu privire la noi insine, si ne bazam foarte tare pe cei din jurul nostru pentru a ne mentine o imagine acceptabila a propriului Eu.
Eu, care – oglindit in aspectele pe care noi le vrem musamalizate – se revolta.
Cred ca la asta se rezuma totul. La un Eu care bajbaie. Care nu e definit cu precizie, dar nici nu se vrea definit de-adevaratelea, ci se prefera fusarit printre randuri, marcand doar paragrafele fantastice, care sa-l prezinte cel putin magnific.

Eu, in momentul in care am inceput sa-mi asum si sa ma valorific pe de-a-ntregul, sau, ma rog, atat cat am deslusit din mine, dar fara interdictii si fara salturi si jaloane printre gunoaie – nu doar ca mi-am gasit pacea in interior, dar, cumva, s-a asternut o pace si in jurul meu.
Nu ma mai lovesc nici de aceeasi tipologie de oameni, nici de aceleasi intamplari care sa-mi taie genunchii si sa ma destabilizeze.
Nu ma mai lovesc.
Cu siguranta exista, cu siguranta unii „ma cauta” intr-un fel sau altul, cu siguranta nu m-am mutat pe un norisor roz, pufos si iubicios.
Dar cumva nu ma mai „gasesc”. Nu mai rezonez cu loviturile. De nici un fel. Nici nu le evit, nici nu le caut. Nici nu le condamn, nici nu le caut valori absurde.

Da, le recunosc valoarea in viata mea. Stii expresia „Orice sut in fund e un pas inainte”? Pai sa stii ca (cel putin) la mine asa a fost.
Cu fiecare sut in fund – am avansat un pas.
Ok, a fost alegere personala. Puteam la fel de bine sa-mi dau cu fundul de pamant si sa raman acolo. Plangandu-mi soarta cruda. Si aratand cu degetul in stanga si in dreapta. Si-n sus, si-n jos. Si acrindu-ma pe dinauntru. Cumuland venin. Otravind tot ce ating.
Puteam.
Dar am ales invers.
Stii cand? Cand am realizat ca nimic nu ma mai sperie. Trecusem deja printr-o gramada de shituri, si cumva am inteles ca nimic nu ma ucide, oricat de sinistru pare a fi. Si ca exista viata dupa durere. Si ca durerea e optionala. Adica e alegere personala.
Atunci cand am inteles in totalitate ca nu (mai) am nimic de pierdut – m-am eliberat de frica, si am castigat libertate. Libertatea de a alege cum am eu chef.
Lumina, intuneric, ce vreau eu.

Am ales lumina, dar nu de teama intunericului, nici impotriva lui.
Ci pentru ca i-am inteles esenta, si mi-a placut ce am inteles.


duminică, 19 iulie 2015

FEMEIA PUTERNICA: Isteria unui curent nefiresc

Nici nu stii de cate ori am inceput sa scriu asta, si m-am oprit, stergand tot, si spunandu-mi ca nu e treaba mea sa cataloghez femei, pentru ca le-as raporta, probabil, la standardele mele personale, ceea ce nu ar fi nici corect, nici constructiv.


Astazi – ca o bipolara in valtoarea maniilor (ca ma si amuz pe seama mea) – ma contraziceam eu cu mine, deschizand, din nou un fisier in care sa dezbat femeile.

-„Mai fetita, da’ de ce nu-i constructiv?” – zice vocea smart-assului din mine.. – „Ca pana la urma tot ce s-a scris vreodata despre orice in lumea asta – e trecut prin ciurul unui subiectivism personal. Nici un individ, prin structura sa – nu va emite idei in afara propriului tipar judicativ. Nu le va gasi potrivite. Plus de asta, fiecare cititor isi va atrage scriitorul cu care rezoneaza. Stai pe pace, ca nimeni n-o sa-si tradeze propriile predispozitii doar pentru ca da de un articolas de-al tau. Tu stii asta. De ce n-ar fi constructiv? Dar sa cataloghezi barbatii a fost constructiv? Atunci a fost corect? Crezi ca ai fost mai obiectiva, doar pentru ca tu nu esti barbat? Si pe tine cine te curteaza? Femeile? Sa fim seriosi, ca am pretentii mai mari de la tine... Nu vrei sa scrii asta pentru ca esti o lasa, punct. Nu exista alte motive savante.”

Chestia asta cu lasitatea – m-a cam aricit, insa... da, doar lasitatea m-a oprit din scris de-atatea ori. Un fel de ipocrizie, ambalata frumos in aparentele unui asa-zis bun-simt, o consideratie fata de suratele mele, nu cumva sa le sifonez coafurile cu vreun cuvintel care sa le plaseze intr-un loc in care sa nu le maguleasca.

Tot un fel de lasitate interioara ma face sa precizez ca nu ma adresez nimanui personal, nu judec nimic cu valorile „bun” sau „rau”, nu ma erijez intr-un specialist savant, nu detin un adevar universal, detin doar un adevar personal (care, evident, se muleaza pe propriile trairi, cumulari de informatie, moduri de perceptie si prelucrare a informatiilor, etc...)

Bun. Am o chestie cu femeia puternica.
Citesc in ultima vreme o gramada de ineptii despre conceptul de femeie puternica, urmaresc cum se formeaza un curent dubios de femei cu coaie, care in numele unei puteri prost intelese - se transforma in barbati, dar in barbati din-aia de mana a doua, birjari frustrati de propriile penisuri mini, care scuipa si injura tot ce depaseste 5 cm de barbatie....

Femei care se declara puternice, in disperarea de a-si explica rezonabil – lipsa unei impliniri sufletesti, gaurile din vieti, complexele personale.
Femei care-si stramba polaritatea naturala, chitite orbeste pe o asa-zisa egalitate, de asemenea prost inteleasa.

Eu personal, femeie 100%, vad lucrurile asa:
Sunt perfect de-acord cu EGALITATEA INTRE OAMENI, indiferent de natie, culoare, sex, sexualitate, credinta, politica, gusturi, idei.
Sunt perfect de-acord cu eradicarea discriminarii de orice fel.
Sunt perfect de-acord cu egalitatea de sanse a femeilor din punct de vedere profesional, social.
Sunt perfect de-acord cu „emanciparea” femeii – ca principiu care o scoate pe aceasta din conditia semi-idiotului care nu studiaza, nu lucreaza, nu are idei, nu scrie carti, nu ridica privirea in fata barbatului, nu-si alege singura barbatul, nu decide pentru viata ei, si in general slugareste – in prima faza tatal, apoi barbatul, avand ca unic rol in viata cracanarea picioarelor la dispozitia unui sot, si nasterea, apoi cresterea de mostenitori. Si alea cu conditii impuse. Pe care Doamne - fere’ sa le incalce.
Sunt perfect de-acord, si sustin cu tarie toate acestea.

DAR NU SUNT DE-ACORD, SI NU POT SA SUSTIN IDEEA CA FEMEIA ESTE EGALA CU BARBATUL CA PRINCIPIU UNITAR.
Mi se pare ridicol.
Simplul fapt ca din constructie suntem diferiti, implica o serie de diferente incontestabile intre cele doua sexe, prin urmare un om este perfect echilibrat, armonios si functional – daca si numai daca – isi accepta fiinta, si lucreaza la armonizare, nu la rastalmacire, sucire, contorsionare a naturii sale intrinsece.
Asta e valabila si pentru barbati.
Devii doar in momentul in care accepti ceea ce esti in totalitate, si lucrezi in acord cu natura ta intima. Daca tu te zbati ca apucatul sa creezi un Tu care nu esti, dar suna mai bine la un moment dat – nu devii, ci stagnezi intr-un labirint fara culoare corespondente unei iesiri la suprafata.

Femeia puternica.
In viziunea mea, o femeie puternica este aceea care isi accepta si isi iubeste feminitatea, in prima faza.
Nu aceea care imita prosteste atitudinea si instinctul unui mascul.
Instinctul nu se copiaza.
Aceea nu este o femeie puternica, este doar un om slab care nu se poate valorifica pe sine, si alege sa copieze ceva ce nu va rezona niciodata cu nevoile sale cele mai intime.
Ceea ce nu ia in calcul aceasta tipologie de imitatoare – este faptul ca oricat s-ar mascari, testosteronul nu se copiaza in gene.
E o chestie de gene.
Imitatia nu va produce niciodata autentic.
Lipsa de autenticitate declanseaza un conflict interior mocnit, care va imploda invariabil – atunci cand suma tradarilor sinelui va da prima virgula.

De ce crezi ca vezi peste tot asa-zise femei puternice care – dupa ani de propovaduiri care-mai-de-care mai barbatoase, mai pline de patos in nimicirea barbatului (sursa a imitatiei ieftine, pana la urma, si in acelasi timp destinatar al miilor de asteptari 100% feminine, ceea ce per-total da cu o mare virgula) – si dintr-o data te trezesti cu un atac de isterie, in general public, izbucnit pe fondul unei mari dezamagiri in propriul amor de FEMEIE?

Sunt perfect de-acord cu femeia puternica. Personal, ma declar ca fiind una. Dar nu inteleg conceptul de femeie – barbat.

Femeia e femeie. Barbatul e barbat.

Nu esti puternica daca esti celibatara si-ti gonesti barbatii din jur ca nu-ti respecta coaiele, pe care tu (si numai tu) le interpretezi ca fiind inteligenta.
Barbatii nu fug de femeile inteligente. Nu barbatii inteligenti. Niciodata.
Ei fug de femeile – cocosi, care-si impun o mascarada de intepeniri ideatice, pe cat de penibile, pe atat de incomode cand vine vorba de o relatie.
O relatie implica doi complementari. Intelegi complementaritatea? Ea exclude unirea a doua polaritati similare. E nevoie de un (+) si de un (-).

Vrei sa fii barbat? Perfect! Marita-te cu o femeie!

Si inceteaza sa-i mascaresti pe masculi ca nu sunt in stare sa te pastreze pe tine langa ei (nestiind ce pierd, prostii), pentru ca esti prea inteligenta, prea independenta, prea nu-stiu-cum.
Inceteaza sa te mai minti singura, ca singura te pui la colt in viata asta, si fericirea va ramane pentru tine o enigma.

Sa stii ca nici inteligenta, nici independenta nu sunt similare cu iluzia de grandoare, cu incapatanarea unei viziuni unice, batute-n cuie, cu impunerea de nici un fel, cu aratatul ostentativ al muschilor, cu defilarea unei false libertati (care mascheaza, de altfel,  o dependenta bolnavicioasa), sau cu asteptarea unui catelus libidinos, lipsit de idei proprii, lipsit de personalitate, lipsit de constiinta de sine, care sa-ti aduleze tie grandomaniile, si sa umble cu limba scoasa si codita-n sus dupa tine , pana te indupleci tu, inteligenta si independenta sa-i dai cate un oscior.

Sa stii ca un barbat inteligent isi va alege mereu langa el o femeie inteligenta.
Nu, nu se sperie de inteligente, ci le cauta cu infrigurare.
Daca nu te-a ales pe tine, nu inseamna ca e prost, mototol, vai-steaua-lui.
Poate inteligenta lui nu a rezonat cu inteligenta ta.
Poate ca l-ai speriat, poate chiar l-ai pus pe fuga. Dar te asigur ca nu cu inteligenta. Ci cu atitudinea ta.

DA, CRED CU TARIE CA NICI UN BARBAT NU VREA SA FIE EMASCULAT.
SI DA, SUNT PERFECT DE-ACORD CU ASTA.
De ce sa emasculez barbatul, cand de fapt asta ma atrage la el? Asta e si rostul pentru care se impreuneaza cele doua genuri. Femininul cu masculinul.
Pentru ca femininul sa fie complementat de masculin. Si invers.

Vrei sa fii o femeie puternica?
FII FEMEIE in primul rand.

Accepta-ti feminitatea cu toate ale sale, lasa testosteronul, ca nu te coafeaza, tu esti cu estrogenii, vezi de-i impaca pe astia, ca sa-ti fie bine atat fizic cat si psihic.
Te anunt pe aceasta cale ca hormonii au un rol important in igiena psihica.
Tot pe aceasta cale te anunt ca feminitatea nu exclude inteligenta, independenta, personalitatea, caracterul, omenia.
Feminitatea le insumeaza pe toate, si le da o dulceata extraordinara pe de-asupra.

Dar:
- Inteligenta nu inseamna sa fii batuta-n cap si sa-ti consideri ideile tale atat de nemaipomenite incat nimeni nu te poate egala – asta se numeste altfel, si denota opusul inteligentei.

- Independenta nu inseamna tratarea unei relatii pe dupa copaci, tu fiind vezi-doamne atat de ocupata si de importanta incat bietul partenerul tau n-are nici un cuvant de zis atunci cand va faceti IMPREUNA un program. Sau o VIATA.
Asta nu se numeste independenta. Ci dependenta de o imagine de dictator impusa de psihicul tau labil, care se teme de intimitate ca de dracu’, nu cumva sa-ti pice gradele.
Cand intri intr-o relatie, si o faci de buna-voie, iti asumi ca asta inseamna asa cum suna: o colaborare.
Adica sunteti doi, amandoi la fel de importanti. Si daca va vreti unul pe celalalt, inseamna ca va mai si mulati pe un interes comun.
Care se presupune a fi unul de impreunare a vietilor voastre care si-au gasit complementarul in celalalt.
Hmm? Suna logic?
Sustin independenta, dar orice abatere de la echilibru ii suceste sensul initial.
Da, nu e sanatos sa depinzi de actiunile, vorbele, reactiile oricarui alt om. In interiorul tau. Sentimental, tu ar fi ideal sa fii bine cu tine – si de unul singur, si intr-o relatie, si intr-o comunitate, si in orice conditii.
Dar de aici si pana la a face pe zbirul cu partenerul tau, e cale lunga. Asta nu mai e independenta. Ca in raport cu el – tu nu esti bine, de fapt. Decat daca-ti faci numarul cu independenta.

O femeie puternica nu se judeca dupa decibelii cu care-si urla superioritatea.
O femeie puternica nu se caracterizeaza prin mormane de reguli pe care bietii muritori trebuie sa le respecte cu sfintenie, pentru ca ea, femeia, nu se poate valida pe sine in alt mod.
O femeie puternica nu transforma barbatii in eunuci.
O femeie puternica nu-si dezbate „barbatia” ca pe o virtute. Nici macar un barbat cu adevarat puternic nu face asta.

O FEMEIE PUTERNICA ISI TRAGE PUTEREA DIN FEMINITATE PURA.
Atunci cand colaborezi cu natura polaritatii tale – n-ai alt rezultat decat Puterea personala.
Care nu e similara cu Forta, si Doamne-ti multumesc pentru asta. Ca altfel am trai intr-o societate de urangutani.
Sa stii ca cu cat uiti mai tare sa fii femeie (atentie, femeie, nu tampa, nu marioneta, nu mimoza, dar FEMEIE cu toate asumate, inclusiv latura conceptiei care implica „a integra”, nu „a impinge”) – cu atat mai tare te vor ocoli barbatii care detin aditional testosteronului – niscaiva inteligenta, si mai ales emotionala.

Si sa stii ca noi, femeile – excelam chiar in inteligenta emotionala. Asa suntem construite. Genetic.
De ce sa bagi asta sub pres? Chiar asta? Si unde-ti e Puterea atunci?

Ai vazut vreun iepure sa exceleze in atac?
Ai vazut vreun leu sa exceleze in lingusire?
Ai vazut vreo testoasa sa exceleze in viteza?

Ai auzit vreodata de lei care sa imite broaste?

Cam la asta se rezuma si cu noi. Suntem puternice abia atunci cand ne cultivam necenzurat natura intrinseca. Si-o pretuim. Si-o valorificam in acord cu propriile nevoi. In acord cu ele, nu impotriva lor, strigandu-ne in gura mare barbatia de birjar frustrat.
Caz in care suntem doar niste fake-uri. Cu pretentii de unicitate. Cu intentii bune, dar directii proaste. Cu vieti pe masura.

Sa-mi fie cu iertare.