marți, 15 decembrie 2015

Conteşti biserica, dar ce ştii despre ea?

Citesc o multime de statusuri, zi de zi, ale unor oameni care se străduiesc enorm să-şi depăşească blocaje engramate adânc în structurile subtile.
Oameni care sunt atât de fascinaţi de nişte teorii incomplete dar mai comode aşa, încât ajung să creadă despre ei înşişi că deţin nişte adevăruri incontestabile.
Oameni care ajung să se creadă învăţători, maeştri (că-i mai la modă termenul) – şi îi îmbrobodesc şi pe alţii, gata să îmbrăţişeze adevărul acestora, pentru că este al naibii de comod.


Foarte bine pentru ei.

Adevărul nu va fi integrat în valoarea sa absolută, ci procentual, în funcţie de cât este fiecare la un moment dat.
Fiecare procent de adevăr are valoarea sa în evoluţia cuiva. Şi 0,01 contează. Creşterea e logaritmică. Se simte.

Ceea ce îmi ridică mie nişte puncte de suspensie, sunt tocmai punctele de suspensie ridicate de unii dintre aceşti neo-profeţi cu privire la ceva ce nu cunosc, nu s-au sinchisit să cerceteze, nici măcar superficial, dar se poziţionează direct în opoziţie, din principiu.
Maliţios, ironic, cu aerele de superioritate caracteristice unora care au dat găuri noi în macaroane.

Aici am puncte de suspensie.
Uite-aşa: ......................................................................................................

Prietene evoluat, care tocmai te „dezengramezi”, te “deprogramezi”, te formatezi ca entitate de lumină, cum vrei tu, liberă, puternică, creatoare, etc.... prin tehnici fizice, şi pline de un Eu grandoman, separat de restul prostimii, oare chiar nu sesizezi că în loc să te eliberezi – tocmai te încarci cu un alt program, care la rândul său are plusuri şi minusuri­? Ohhh, şi câte minusuri.... Dar de unde să ştii, că nu există încă statistici pe termen lung... de unde să existe? (Exista voci care impută afecţiuni psihiatrice în urma unor practici new-age de „iluminare”, însă prefer să nu le iau de bune, până nu apare un studiu acreditat, cu grupuri de control, şi cercetare pe termen lung. Cert este că are, oarecum, sens, având în vedere că practicile spirituale de orice fel necesită multă cumpătare, ghidare din partea unui maestru care să fie mai mult decât să stăpânească teorii. Inclusiv rugăciunea inimii (una dintre cele mai puternice practici spirituale) se practică în cumpătare. Un duhovnic bun va ghida practicantul în funcţie de capacităţile acestuia).

Prietene evoluat, cât ştii din tot ce este, şi cât înţelegi din tot ce ştii?

Când tu dai cu pietre ca bezmeticul în ceva, orice, pentru a-ţi susţine nişte teorii, oricare ar fi ele .... cum să te ia în serios cineva cu capul pe umeri vreodată?
Cât sunt de şubrede teoriile tale, de au nevoie să împroaşte cu noroi, pentru a se susţine?
Ce bun iese dintr-un conflict?
Câtă lumină conţine ceea ce deţii tu, de manifeşti întuneric propovăduind?

Nu degeaba scriu asta.
Observ în ultima vreme un val de ostilitate, ba chiar o propagandă bine pusă la punct împotriva bisericii ortodoxe.
Mă refer la instituţia de cult, la ceea ce propovăduieşte creştinismul de secole. Nu la oameni. Deşi, nici atacul la persoană nu-mi apare deloc luminos. Căci lumina luminează prin sine, şi luminând anulează întunericul, neavând nevoie să dea cu nuiaua-n el, nu-i aşa?
Lumina nu este deranjată de întuneric.
N-are cum.
Despre asta vorbim.

Şi văd, citesc, zi de zi, atacuri maliţioase la adresa creştinismului: cică biserica propovăduieşte prost. Că cică ne limitează. Că ce avem noi nevoie de aia, şi de aia, când noi suntem toţi nişte Dumnezei? Că de ce să facem noi aia, şi aia, când de fapt noi suntem ceva peste nimicuri din-astea? Şi de ce să nu facem aia, şi aia, că doar nu suntem sclavii nimănui...

Din tot ce contestă aceşti fantastici (sau fanatici) – eu deduc fără prea multă concentrare – că oamenii n-au citit nimic din ceea ce propovăduieşte de fapt biserica.
Vorbesc vorbe. Ca să fie la număr.
Majoritatea.
Pentru că mai există o categorie. A celor care o fac cu bună ştiinţă, cu adevărul într-o mână, şi haosul în alta.
Şi nu sunt luminoşi deloc.
Dar, cuvintele sunt înşelătoare, şi mulţi sunt în căutare de iluzii. Iar iluzia grandorii a prins mereu la public. Are lipici. Că toate vin pe legea rezonanţei. Iar noi nu prea ne-am încarnat de buni ce suntem.

Există Biblia, Cartea Vieţii. Dar, ce-i drept, e greu de lecturat, datorită limbajului arhaic. Pe lângă Biblie, avem cărţi scrise de părinţi de-a lungul vremii. Care explică dogma aşa cum se cuvine.
Nu aşa cum o înţeleg o minoritate extremistă din neputinţă. Nu aşa cum auzim de la ţaţa Floarea sau badea Ion.
Că nici teoriile lor, a celor care contestă ortodoxia, nu sunt înţelese de ţaţa Floarea, ci traduse după capacităţile dânsei de înţelegere.

Şi, ce să vezi?
Cărţile de specialitate scrise de părinţi sfinţi descriu drumul spre iluminare în toată frumuseţea şi simplitatea sa. Poate chiar mai explicit decât iluminaţii orientului.
Dar... ce ne trebuie nouă învechitele alea, când avem promisiunea realizării personale într-un trend mai actual, şi fără foarte multă smerenie, că dăunează "stimei de sine" (a se citi ego)...
De ce să fim simpli trăitori împăcaţi, când putem să fim importanţi profesori de .... profesori de ce anume? Asta îmi vine greu să definesc fără a fi sarcastică.

Şaişpe cărţi importante de teorii amestecate new-age nu fac cât un „Patimi şi virtuţi” de Paisie Aghioritul. Sau “O sinteză a gândirii părintelui Arsenie în 800 de capete”, sau orice altă culegere de gânduri a oricărui călugăr de pe muntele Athos. 

Eu ştiu cu siguranţă un lucru: că pentru a contesta ceva, este absolut necesar să cunoşti întâi pe de-a-ntregul acel ceva.
Fără să cunoşti şi să înţelegi – nu ai ce să conteşti. Vorbeşti vorbe. Pe stilul idiot.

Prima data când m-a văzut bunică-mea îmbrăcată cu nişte blugi rupţi – s-a crispat. Credea că am păţit ceva, că am fost atacată de câini, sau am facut accident.
Nu ştia. Moda abia se lansa la noi.
Vedea doar blugii rupţi, fără date de referinţă. În mentalul ei până în acel moment – nimeni nu umbla pe stradă cu pantaloni sfâşiaţi.
Eu m-am distrat copios, dar ea – nu.
S-a speriat rău în ziua aia, până să mă opresc din râs şi să-i explic.
Dacă nu i-aş fi explicat nimic, ar fi rămas cu credinţa că am păţit ceva grav, şi mi-ar fi plâns de milă.
Evident, pe bună dreptate – în credinţa ei, bazată pe neştiinţă. Neştiind, a  tras concluzii logice în funcţie de datele sale de referinţă din acel moment.

Exact în acelaşi mod, văd în ultima vreme valul ăsta de evoluaţi, care înţeleg să-şi valideze teorii new-age (şi nici măcar pe acelea nu le cunosc temeinic), aruncând rahat în ortodoxie – despre care nu ştiu absolut nimic. Dar nici nu vor să ştie.

Poate că dacă ar vrea să ştie, sau ştiind – nu ar fi maliţioşi, ar lua în calcul faptul că există totuşi Biblia.
Biblie care nu a fost contestată de comunitatea ştiinţifică până în zilele noastre. Figuri importante din elita oamenilor de ştiinţă, căutând să-L demonteze pe Dumnezeu, L-au găsit.

Poate că dacă ar lăsa lenea şi trufia, doar citind mai mult, ar afla, spre exemplu, că una dintre cele mai şmechere practici ritualice este psalmodierea.
Iată ce chestie, ca să vezi... se folosesc de ea şi ăştia greii, care practică, în loje ermetice, cu tradiţie, cu ceremonial. Ăştia care nu se maimuţăresc cu trei teorii sucite şi rasucite, tot pe lângă ele.

Eu cred aşa: Că există un singur Dumnezeu, care nu poate fi numit pentru că mintea liniară nu-L poate concepe în totalitate, astfel că este strigat în 99 de feluri – în funcţie de atribute ale Sale cunoscute cu mintea, dar nu poate fi descris decât prin ceea ce NU este, pentru că CEL CE ESTE nu poate fi cuprins cu intelectul.
Cred şi ştiu că Dumnezeu este tot ceea ce este, şi prea puţin contează dacă cineva Il crede un bărbos pe tron, o energie primitoare, un extraterestru jucăuş, un mit învechit, o iluzie tâmpă. Chiar nu contează.
Ceea ce contează este exact ce eşti tu, eu, fiecare, atât individual, cât şi ca ansamblu de engrame. Dincolo de fizic, material. În duh.

Mai cred că există un punct de cotitură a evoluţiei noastre în duh, în urmă cu 2000 de ani, când Isus a venit în materie, să spele o karmă comună, şi să susţină energetic în continuare.
Cred că engrama acelui eveniment (al crucificării) este cea mai puternică engramă existentă până în zilele noastre.
Tot ce s-a petrecut în anii de predică şi până la crucificare – a creat un set iniţial de referinţă pentru cei care au venit în continuare.
Sângele Mântuitorului imprimat în materie a creat engrama.

Atenţie, nici măcar orientul nu-L contestă, ba chiar încearcă să şi-l revendice într-un fel, spunând că El şi-a făcut discipolatul într-un templu budhist, şi că a fost renumit pentru felul în care a evoluat.

Cert este că existenţa lui Isus nu a fost contestată nici de către cercetători.

Revenind la engrame.
Isus a avut 12 apostoli. Cărora le-a transmis Harul Său (de aceea preoţii au Har). Aceştia sunt primii preoţi creştini.
Aşa s-a format tradiţia cu preoţii.
Şi de aceea doar prin hirotonie (a cincea Taină a Bisericii: «Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit si Eu pe voi. Si zicând acestea, a suflat asupra lor si le-a zis : Luati Duh Sfânt; cărora veti ierta păcatele, le vor fi iertate si cărora le veti tine, vor fi tinute» (Ioan XX, 21.23).Sfintii apostoli, cum aflăm din Sfânta Scriptură, au săvârsit Sfânta Taină a Preotiei prin punerea mâinilor, adică: «hirotonându-le preoti în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredintat pe ei Domnului în Care crezuseră» (Fapte XIV, 23), dar având grijă «să nu pună prea degrabă mâinile peste nimem» (1 Tim. V, 22), să fie cu multă grijă, pentru că Preotia este lucrarea Duhului Sfânt (Fapte XX, 28).
«Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, si cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine ; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine» (Luca X, 16).”

Acestea sunt engramele.
Şi cineva care doreşte să aprofundeze va înţelege.

La fel cum cineva care doreşte să aprofundeze dincolo de zona de confort, cea a iluziilor, va cerceta temeinic înainte de a se ataşa de jumătăţi de teorii, şi mai ales vor avea grijă ca sursele după care îşi inspira bagajul de credinţe – să fie unele autentice.
Că mersul ăsta din gură-n gură nu prea dă roade bune. La fiecare se mai pierde câte puţin, se mai adaugă câte ceva, după cum i-i inima la om.

Generaţia facebook (din care fac şi eu parte) are parte de mai mulţi profeţi decât a avut toată omenirea la un loc.
Însă spiritul nu se lucrează on-line. Iar informaţiile nu sunt întotdeauna documentate. Ori bine intenţionate.

Poate că cel mai onest mod de a valida un curent spiritual este o privire de ansamblu, dincolo de cuvintele frumoase. Cuvintele sunt sărace.

Uite, spre cel mai banal exemplu – Biserica a dat oameni cu vibraţii înalte, care au vindecat boli incurabile. Care au oferit linişte sufletească prin simpla prezenţă. Cu o atingere au stins patimi, şi au trezit virtuţi. Concret, palpabil. Demonstrabil.
Tot din Biserică vin şi cei mai renumiţi clarvăzători.
Diferenţa dintre văzătorii în duh ai Bisericii, şi cei care contestă Biserica – constă în precizie şi valoare de adevăr.
Când un popă văzător ţi-a zis ceva, aia e. Fără interpretări, semne de întrebare, cotituri, mai pe dreapta, mai către stânga, mai pe după copaci.
Diferenţa dintre vindecările făcute de cei care contestă Biserica, şi cei care poartă hainele preoţeşti – constă, de asemenea, în precizie şi valoare de adevăr. Adică există o diferenţă de condiţionare a vindecării. Pe de o parte întunericul vindecă doar ce a creat el, pe de altă parte Părintele vindecă necondiţionat. Că-i karmă de neam, că-i cumulare de venin din viaţa asta, că-i lecţie de viaţă, că-i orice-o fi. Că-i apostol al lui Christos. Care asta face. Curăţă. Salvează. Mântuieşte. Doar să vrei.
Diferenţa dintre un Părinte care face minuni, şi un opozant al Bisericii care face minuni – este dată de... ce crezi? Da, de precizie şi valoare de adevăr. Date de vibraţia personală.

... Iar în legătură cu poveştile despre cât de tâmpiţi sunt popii, din experienţa mea nemijlocită spun că două dintre discuţiile cele mai liniştitoare şi cerebrale pe care le-am avut în viaţa mea cu oameni spirituali - au fost la spovedanie.

Să nu înţeleagă cineva că încerc să spun că toţi preoţii bisericii au vibraţii de sfinţi, că toţi fac minuni, vindecări spectaculoase, jujitsu în flic-flac.

Privim în ansamblu.
Produsele palpabile ale bisericii, şi produsele palpabile ale curentului de contestatari ai bisericii (ironic) în numele lui Dumnezeu, de cele mai multe ori.

Ştii ce mă distrează pe mine?
Asta. Că mulţi dintre cei care fac pe deştepţii cu puterile lor latente de Dumnezei fără Dumnezeu, la un moment dat dau de greu.
Şi atunci - ghici unde fug?
Aham. Zici bine. La mânăstiri, căutând călugări cu vibraţii de sfinţi.



joi, 10 decembrie 2015

Dar nobleţea. Unde e nobleţea?

În încercarea disperată de a ne iubi pe noi inşine am ajuns să cam ştergem pe jos cu valorile morale. Pentru că am înţeles prost iubirea asta de sine, pentru că ni se explică din ce in ce mai pătimaş, mai departe de sieşi Iubirea. Pentru că a devenit un “must be” ca să “obţii tot ce îţi doreşti în viaţă”, aşa încât.... dacă “în dragoste şi în război totul e permis”, ei bine.... totul e permis, şi-am dat drumu’ la câini.
Adică la instincte.
Impulsuri. 

Ne satisfacem impulsuri, am devenit o şleahtă de egoişti, într-o reinterpretare nefericită (nefericită rău) a conceptului Iubirii de Sine.
Mai facem şi concurs.
Care se iubeşte mai tare.
Ne scriem bileţele cu inimioare la oglindă, pe pereţi, pe bordul maşinii, pe wall, şi ne uităm disperaţi în jur, nu care-cumva să se iubească unul mai tare decât noi. Nu care-cumva. C-ar însemna că-s mai evoluaţi, ceea ce contravine propriei stime de sine, care, evident tânjeşte după supremaţie.

Impulsuri.
Egoism, bădărănie, infatuare, aroganţă, histrionism, deşertăciune.
Consumatori de combustibil sufletesc.
Devoratori de energie cu ambalaje contrafăcute, inscripţionate ostentativ cu titluri de genul “Iubire şi Lumină”, unde Iubirea şi Lumina sunt nişte utopii şi-atât.

- Plezneşte iubirea-n noi de fiecare dată când ne îmbuibăm ca handicapaţii, ca să ne compensăm lipsuri sufleteşti, că cică ne iubim aşa cum suntem, şi nu ne mai pedepsim cu nicio limitare - (daimonul lăcomiei, daimonul autoamăgirii, daimonul prostiei).

- Plezneşte iubirea-n noi de fiecare dată când mai dăm cu flit câte cuiva, cică să ne păzim de vampiri energetici, fir-ar ai dracului de jigodii ordinare. Că destul au supt din noi, imaculaţii, prea-bunii ce suntem - (daimonul victimizării, daimonul aroganţei, daimonul ipocriziei, daimonul egocentrismului, daimonul acuzării, daimonul prostiei).

- Plezneşte iubirea-n noi de fiecare dată când ne maimuţărim cu trăirile noastre. Exact ca maimuţele. De pe-o creangă pe alta, cu salturi demonstrative, şi scărpinături în vârful ţestei. De deştepţi şi luminoşi ce suntem, phui - să nu ne deochiem, că tare importanţi mai suntem. Şi din importanţi ce suntem, ne mai facem! Uite-aşa, că cică să ne consolidăm stima de sine. Umflăm Egoul de Eu - (daimonul nesiguranţei, daimonul infatuării, daimonul egocentrismului, daimonul separării, daimonul prostiei).

- Plezneşte iubirea-n noi de fiecare dată când facem paradă cu preţioasa noastră cunoaştere, făcând pe deştepţii, pe maeştrii cu alţii, cică să împărtăşim din ce avem, ce ştim noi, când noi suntem “Noapte bună”, şi de fapt tot ce scuipăm din crunta prostie de care şi suntem parţial conştienţi uneori, de altfel, are în substrat nevoia de recunoaştere şi de recompensă - (daimonul ipocriziei, daimonul minciunii, daimonul lăcomiei, daimonul separării, daimonul aroganţei, daimonul autosuficienţei, daimonul amăgirii, daimonul infatuării, daimonul prefăcătoriei, daimonul prostiei).

Impulsuri.
În numele iubirii de sine, însă în totala opoziţie cu Iubirea.
Confundăm iubirea de sine cu satisfacerea egoului veşnic nemulţumit şi veşnic nedreptăţit de alţii, care-şi cere dreptul la slavă (deşartă) pentru a se putea oarecum potoli din cârcoteală, şi care oricum nu se opreşte niciodată, pentru că natura acestei instanţe a psihicului nostru, exact în asta constă: în căutarea de cârje din exterior pentru definire.
Nu-L conţine pe Dumnezeu, deşi Îl strigă cu şaişpe guri, întrucât în această instanţă, Unimea este un concept de nepătruns.
Ego doreşte definire.
Separare.
Eu – versus restul lumii, Eu – în raport cu restul lumii, Eu – în comparaţie cu restul lumii, Eu.

Şi în căutarea acestui Eu.... impulsuri.
Ale Eului păcălici, care-şi confecţionează măşti peste măşti, amăgind trăitorul muritor - că iubirea nu înseamnă prostie, ci înseamnă respect pentru propria persoană.
Ceea ce nu este deloc greşit, dacă nu este interpretat în funcţie de .... impulsuri.
Respectul de sine este tradus de fiecare după cum îl taie capul (sau mai jos), astfel că am ajuns să călcăm peste cadavre, că cică trebuie să fim indulgenţi cu noi. Aşa că.... liber la orice, ca să nu fim răi cu noi.

Dar nobleţea.
Unde e nobleţea?

Uităm, sau efectiv refuzăm.
Păi – ce? Celălalt ar fi?
Păi dacă celălalt nu e, cât de prost sa fiu, să dau de la mine ceva în plus? Păi cât mă iubesc eu pe mine, dacă ajung să mă umilesc în faţa oricui, aşa, ca un terchea – berchea?

Atata iubire de sine avem în noi, de ne simţim ameninţaţi şi de gândul că am putea cădea de proşti în faţa cuiva, oricui.
Atât de multă încredere avem în noi (doar am muncit la ea), încât pur şi simplu nu suntem în stare să dăm nimic fără a cântări echitatea, beneficiile, rostul.

Dar nobleţea.
Unde e nobleţea?

Nobleţea am ucis-o în faşă, că nu se aliniază noilor standarde spirituale.
E depăşită.
Acum se calculează dreptul divin, se măsoară.
Nimic în plus.
Totul se cântăreşte, se drămuieşte, se discută în termeni fantasmagorici, noi - Dumnezeii, noi măsurăm procentual dreptul divin al altuia pentru orice gest din partea prea-măritelor noastre figuri luminoase (...)

Dar nobleţea.
Unde e nobleţea?

Ştii, nobleţea sufletească vine dintr-un Sine împăcat, găsit, desluşit, valorificat.
Sine. Adică acea realitate care depăşeşte barierele Egoului, şi conţine Dumnezeu, viaţă, lume, adevăr din toate cele trei instanţe ale psihicului.
Nu cunosc altă măsură a sfinţeniei (care este o desăvârşire în Iubire) – decât bunătatea.
Nobleţea sufletească.

Nobleţea.
Starea de bunătate necondiţionată, nemăsurată, necalculată, nepremeditată.
Independentă de recompensă personală de orice fel.
Starea de bunătate tăcută, lipsită de emfaza, de patosul celui care face un mare caz cu sine, miezul unui univers bogat numai pentru că există el, buricul.

Nobleţea.
Unde e nobleţea?

Ştiu. Teoriile sunt multe, că s-au înmulţit iubitorii, şi toţi împărtăşesc din puţinul lor. E la modă puterea creatoare a gândului, mentalul, te concentrezi pe ceva – şi pac! Universul îţi livrează fix pe comandă specială. Tot ce debitezi.
Din puţinul lor împărtăşesc, din puţinul tău înţelegi.
Că(ci) cam aşa.

Numa’ că Universul îţi livrează cam ce eşti. Orice ai gândi tu. Cu cât gândeşti mai în contradicţie faţă de ceea ce eşti, cu atât mai contradictoriu primeşti.
Universul îţi dă pe vibraţia ta, iar vibraţia este sentiment. Este paleta Iubirii pe diverse nuanţe. De la cea mai profundă, până la cea mai diluată.

Iubirea. Ca stare dincolo de concept, în simplitatea ei extraordinară.

Nobleţea.
Unde e nobleţea?