vineri, 30 decembrie 2016

Depresia de sărbători

Statistic, de sărbători rata sinuciderilor crește. Cei mai mulți oameni decid să-și ia viața de sărbători. Pentru că depresia de sărbători este un fenomen deja cunoscut. Pentru care oamenii de știință nu au găsit încă un leac.

Ok, nici nu au încercat încă.
Asta pentru că noi încă cercetăm scindat, într-o paradigmă materialistă.
Probabil când vom crește mai mari, vom învăța importanța unificării, pentru că, nu-i așa? - sunt atât de interconectate aceste domenii de studiu. Așa cum, pentru a deveni un matematician, întâi trebuie să înveți să scrii și să citești.
Pași în această direcție facem.
Experimente celebre în comunitatea științifică – au fost deja făcute de către un fizician și un matematician împreună. Despre aceste experimente am aflat de la un profesor doctor român, specialist în genetică, microbiologie – care afirmă că de aceste descoperiri aduc cele mai importante beneficii spre evoluție în medicină. Iată.

Omul cu o structură psihică fragilă se decompensează în perioadele de sărbători. Atunci când singurătatea se resimte cel mai puternic. Din păcate, vorbim despre un cerc vicios.
Singurătatea nu este o cauză a dezastrului personal, ci este un efect.
Dar omul, în durerea lui – nu judecă așa. Omul se simte singur, și crede că din cauza singurătății este nenorocit.
Nu poți să vii de sărbători și să-i zici că-i singur pentru că el însuși alege asta, și că face asta de multă vreme, nu-i părăsit de sărbători, că-l termini cu nervii. Nu te poate crede, pentru că deja chimia din creierul său este compromisă. Tiparul său judicativ este deja setat într-un sens prăpăstios. El nu mai are aceleași repere ca și tine, echilibrat sau cel puțin funcțional.

Și văd în spațiul media psihologi, sau consilieri în dezvoltare personală (nu am cum să înțeleg cum este posibil să fie legalizată această ocupație – fără studii în psihologie la bază) care dau sfaturi oamenilor aflați în această situație. Mă trec toate transpirațiile.

"Să încerce să se gândească la lucruri pozitive"

Pe bune, mă? Dar cât de retard să fii, bre, că nu-mi revin din draci. Să încerce să se gândească la care lucruri pozitive, că ar trebui fix tu să știi prea-bine că fix asta nu poate, c-ar face-o și fără sfatul tău mort, specialistule care ești, numai că creierul său nu prea mai captează serotonina, și cu chimia nu te pui. Acest neurotransmițător numit serotonină este produs atât în creier cât și în organism. Dar cea mai mare parte – în tractul gastro-intestinal, surpriză. Aceasta este eliberată și sintetizată în creier. Mai precis, la nivelul glandei pineale. Cu secreție redusă din acest hormon, numit și hormonul fericirii – procesul psihic al omului este, din punct de vedere al procesului  chimic ce stă la baza sa – denaturat.

Să-i zici unui om cu depresia deja instalată – să gândească pozitiv – este ca și când l-ai sfătui pe-un om cu un picior amputat să încerce să se plimbe cât mai mult, de preferat prin păduri, eventual trasee montane. Sau pe unul fără o mână – să tricoteze.

Mă refer la specialiști. Care se presupune că au studiat chestiile astea bazice, chiar dacă nu s-au specializat în psihologia clinică. Ești dator să cunoști, pentru că pe tine se bazează omul când intră-n cabinet, chiar dacă tu nu te bagi la patologie, tu ești ăla care o recunoaște, și îndrumă mai departe spre cabinetul potrivit nevoii omului.

Am eu o vorbă tare dragă, preluată de la oameni mari – și anume că dacă nu ai ceva bun de zis, mai bine taci.

Mă pun în pielea omului decompensat, ascultându-te pe tine, intervievat în calitate de specialist care dai sfaturi pentru ăștia cu probleme ca mine. Nu doar că nu mă simt ajutată, dar mi se amplifică sentimentul de neputință, tu punctând că trebuie să gândesc pozitiv ca să fiu bine, iar eu nu pot asta, nu că nu vreau, nu pot, asta aș căuta eu la tine – un pont care să mă facă să pot.
Cu această ocazie, încrederea mea în ajutorul unui specialist ca tine devine nulă, așa că mi-ai distrus și șansa de a călca pragului vreunui cabinet pe viitor. Iar tulburarea depresivă nu trece fără ajutor. Este una dintre cele mai severe afecțiuni, și de la sine nu se duce, din păcate. Și cu tratament pe două planuri se duce greu, abia se ține pe linia de plutire.

Cu ocazia asta poate caut ajutor în altă parte, cum ar fi un maestru spiritual, care îmi va face capul pătrat cu noțiuni luate după ureche, adaptate la scenarii personale, și în scurt timp voi reuși să mă transform. Voi deveni un promotor fanatic al gândirii pozitive, scriind pe toți pereții că iubirea îmi conduce viața și voi folosi multe cuvinte cu lumina divină în moț, voi deveni la rândul meu un maestru spiritual, și voi "ajuta" la rândul meu mulți alți oameni dispuși să se mintă oricum, numai să-și găsească o ancoră spre viață. Asta până într-o zi când voi constata că din armatele de îngeri pe care mă bazez – nici măcar unul nu m-a reparat, de fapt. Și-atunci îmi voi amplifica starea inițială, dar nu mă voi lăsa ușor, căci voi pune totul pe seama atacurilor energetice din partea oponenților mei invidioși, întunecați, și voi insista să-mi schilodesc puținele sinapse neuronale – luptând cu draci. Voi deveni un veritabil luptător al luminii, perpetuând conflictul în lume.
Asta în cazul bun, în care nu mi-am pus ștreangul de gât imediat după ce te-am ascultat 3 minute aberând.

Eu am învățat pe pielea mea că vorba trebuie chibzuită mereu. Că are putere mare. E legare și dezlegare. Iar omul deja legat are nevoie de înțelepciunea, utilitatea vorbelor tale, sau de tăcere. Tăcerea vorbește mult, dacă știi s-o practici. E vorba de chimie și-aici. Și de fizică.

Dacă ar fi să dau un sfat unui om cuprins deja de tristețe, i-aș zice să facă un efort să stea-n lumina soarelui, chiar dacă e frig, chiar dacă n-are chef. Lumina stimulează producția de vitamină D, vitamină care promovează secreția serotoninei. O oră în timpul zilei să facă un efort de voință și să stea cu ochii-n soare.
Apoi i-aș zice să-și ajute corpul mâncând carbohidrați simpli. Și proteină cu conținut de triptofan, un aminoacid din care se produce serotonina. Carne de pui, carne de curcan, banane, nuci, fasole, brânză, iaurt.
Exerciții fizice moderate aș sfătui omul să facă. Măcar 10 minute pe zi. Sau masaj. Rezultă că ajută la stimularea secreției de serotonină în corp, deși nu s-a găsit explicația medicală în acest sens. Un acupuncturist ar explica totul, vorbind despre circuitele energetice ale corpului.
Și l-aș mai sfătui să se uite la filme. La comedii să se uite. Cât mai multe comedii. De unul singur nu are cum să gândească pozitiv, dar filmul îl introduce într-o stare de semi-hipnoză, iar subconștientul este ajutat de acțiunea filmului să-și învioreze procesele.
De asemenea, n-aș ezita să spun că autodiagnosticarea nu este recomandată nici în acest caz, nici în altele, astfel că ingerarea de substanțe recomandate altora este INTERZISĂ.
Și dacă omul nu se poate abține, că sunt câteva tulburări prin prisma cărora omul face abuz de substanțe – să înghită un magneziu. Dar să nu depășească doza recomandată pe zi, că nu se-ajută, ci se strică mai rău. Vorbim de procese chimice care se derulează conform unor scheme precise.

Știu toate teoriile, că la teorii suntem ași toți. Știu că unii ar dori să vorbească acum despre suflet, despre conștiință, despre lumina divină, despre inimă. Dar aș reaminti respectuos că sufletul, conștiința, inima, spiritul, spune-i cum vrei – se manifestă într-un trup format din carne și oase, formate din undă\particulă, care funcționează ceas pe anumite principii. Conștiința se manifestă cu ajutorul acestui creier, prin procesele sale prestabilite, iar acest creier este cel mai sofisticat mecanism existent pe fața pământului. Nu există sisteme care să egaleze complexitatea creierului. Nu există celulă în corp care să nu co-depindă de creier.
Co-depindă. E cu vice-versa.
Spre exemplu cea mai mare cantitate de serotonină este produsă în tractul gastro-intestinal (Ca să vezi că vorba aceea nu-i de aruncat, care zice că dragostea trece prin stomac :)))))))) ). De acest hormon beneficiază creierul, metabolizându-l. Din punct de vedere al particulei.
Tot ce este particulă este și undă.
Iar unda are diferite planuri de vibrație, în acord cu informația conținută. Tot ce există conține informație. Energia, în orice formă de condensare, undă, particulă – este informație care vibrează. Astfel că această serotonină, cu rol reglator la nivel cerebral, deși este dezbătută doar ca particulă, nu trebuie ignorată, sau considerată drept informație săracă.
Tot ce este particulă – este undă în același timp. Să nu uităm asta.
Ezoteriștii vorbesc despre importanța glandei pineale în procesul iluminării, sau, mă rog, al evoluției spirituale. În același timp, medicina vorbește despre serotonină, hormon metabolizat fix în glanda pineală, reglator al stării de fericire, deschidere, bună ființare a omului.

Sper că aceste mici indicii, zise într-un mod destul de comprehensiv – vor ajuta. La deschiderea apetitului spre înțelegere. Mă refer în primul rând la cei care își asumă (calificat sau nu) să îndrume oameni spre vindecare.

N.B. – A nu se înțelege că doar serotonina este responsabilă de procesul reglator în cazul depresiei sau altor afecțiuni psihice. Un simplu articolaș de blog nu ar putea cuprinde un domeniu atât de vast și complex, astfel că rog cititorul, ca de fiecare dată, să lectureze cu mintea deschisă, și să nu se oprească aici.

Numai bine.


joi, 29 decembrie 2016

Evoluție?



 „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3: 16). 

Acest citat mi-a marcat copilăria, adolescența, tinerețea. Cu fiecare etapă a vieții mele, am înțeles diferit sensul acestei afirmații.
Mai profund, cu anii.
Dar mai profund înseamnă mai amar, de regulă.
Cu cât câștigi perspectivă în profunzime, cu atât bulișoarele de exaltare nătângă își pierd din sens.
Se știe (doamne, și cum se mai știe, că a devenit deja un clișeu) atât importanța conștientizării de sine, cât și a asumării.
Și conștientizarea nu se rezumă, din păcate, la semnele unei realități a planului divin. Din păcate, nu acesta este scopul. Dacă ar fi așa, cu toții am fi fost deja îndumnezeiți. De cel puțin câteva mii de ani, deși tind să cred că acum zeci de mii de ani oamenii erau mult mai conștienți de realitățile cuantice, la nivel științific, nu doar pe planul unei credințe "oarbe". Știu că suntem maeștri ai interpretărilor, și este foarte posibil ca și eu, la rândul meu, să interpretez total idiot cuvintele celui mai important Maestru al omenirii, până în zilele noastre, însă din discursul Lui nu reiese că credința în planul divin face minuni, ci credința nestrămutată. Credința punct. Credința că se poate. Ceea ce mă duce cu gândul la paradigmele noii fizici, care, după 2000 de ani postulează că realitatea se mulează pe credința observatorului.

Revenind la conștientizare. Pentru a ajunge la cuvintele Lui, am avut nevoie de 2000 de ani. Pentru a înțelege ce să facem cu asta – probabil că mai avem nevoie de vreo 2000.

Acum 2000 de ani, Isus – Fiul lui Dumnezeu, un mare maestru, sau cine vrei tu să crezi că a fost (cert este că a fost, și a rămas în conștiința omenirii) s-a născut în trupul unui om ca toți ceilalți oameni, și a trecut prin chinurile iadului, aici, pe pământ, torturat în cele mai îngrozitoare moduri posibile.
S-a gândit cineva la felul în care a murit acest Om? Fizic, realizăm cum și-a dat duhul? Tendința planului conștient este aceea de a da la o parte tot ce nu înțelege, ce nu agreează, ce nu acceptă. Este o tendință automată. Nimeni nu face asta deliberat, mă refer la mecanismul aparatului psihic. O facem și cu bună știință, dar nu la asta mă refer. Vorbesc despre felul organic de a funcționa.
Ca exemplu am să povestesc (din nou) despre acel om căruia, în hipnoză i s-a sugerat că în acea încăpere nu se află fiica sa, apoi i s-a cerut să citească un bilețel plasat în spatele copilei. Nu ar fi putut fi citit, decât în spatele fetei. Cu toate acestea, omul a citit fără dificultate tot ce era scris pe bilet. Pentru că în credința sa cea mai profundă, fiica sa nu se afla acolo.

Nu doresc să trec peste această întrebare.
Se gândește cineva cum a murit fizic acest mare Maestru al omenirii?

Așa, în exaltarea spiritualității voastre, voi, trăitorii, care vă trageți de șireturi cu îngeri imaginari și faceți paradă cu iubirea asta atât de necondiționată care vă poartă din norișor în norișor unul mai roz ca altul. Voi, care sunteți convinși că odată ce știți că există viață după moarte și că Dumnezeu e bunătate infinită, v-ați gândit măcar odată la felul în care Fiul Lui a trecut dincolo? Pentru mântuirea noastră, da? A fost nevoie de tortură fizică, și Dumnezeu Tatăl, Creatorul, Universul, cum vrei tu să-i spui – a permis asta pur și simplu.

În copilărie Îl consideram crud pentru asta.

Acum nu pot și nici nu doresc să consider ceva. Mintea mea este prea mică pentru a cuprinde o realitate non-liniară.

Nu consider nimic.

Mă consider pe mine, sistematic. Îmi consider realitatea. Care nu diferă cu mult de cea de acum 2000 de ani. Din perspectivă mai puțin egocentrică, poate și puțin debarasată de gândirea liniară caracteristică egoului, 2000 de ani nu este cine-știe ce perioadă. Timpul este o dimensiune. A noastră. Nu a realității ultime.

Nu am evoluat de-atunci mare lucru. Încă ne torturăm, încă ne războim, încă ne uităm cu năduf la capra vecinului, încă ne punem unii la alții bețe-n roate, încă ne certăm ca chiorii, încă... încă..... și-ncă mai câte.
Poate unii, cu mintea croșetată de rețelele de socializare ar zice-n sinea lor că de fapt atâta spiritualitate există-n lume mai să crape cerul de invidie. Și asta se-ntâmplă când mintea se limitează la nevoile unui ego. Mintea egoului vede mic, restrâns, și neapărat vede ce-i validează structura.
Totuși, pe vremea lui Isus oamenii erau mai spirituali decât în zilele noastre.
Mă-ntreb cum ar fi primit Isus în zilele noastre, când aproape nimeni nu mai are nimic sfânt, iar impostura este nesfârșită fix în spiritualitate, transformată în afacere. Se vând iluzii, și se vând bine.
Cine l-ar crede pe Isus că-i Isus, când lumea e plină de profeți și maeștri? Că din gură fiecare-i sfânt. E o piață diversificată. Numai eu cunosc nenumărați Isuși și nenumărate Marii. Iar eu nu prea am legături cu cercurile de profil. Mă și întreb cum își împart rolurile, că oricât de sfinți ar fi... tot într-o singură persoană de pot încarna vreodată. Dar trecem peste. Trăim un secol al iluziilor. Ne credem treziți în somnul nostru cel mai adânc.
Și suntem răi, tată. Suntem foarte răi.

Iar Dumnezeu, Creatorul, forța motrice a Universului, sau cum vrei tu să-L numești.... pe Fiul Său l-a lăsat să-ndure tortura drept plată și avans pentru haosul din noi. Iar asta-nseamnă că armonia se învață pe pielea fiecăruia. Nu se dau dispense. Iar noi nu suntem încă oamenii care să-nvețe fără na-na. Încă suntem pe stilul smuls. Niște barbari suntem, așa, ca un mental colectiv.

Niște barbari înverșunați, cu iluzii de grandoare, acum și dimensiunile le transladăm, că și avem cu ce, la o asemenea vibrație.... cât de prost să fie Pământul să nu treacă direct în 5D?

Cel mai mare Maestru al omenirii a murit bătut în cuie pe-o cruce, după ce a fost biciuit, torturat fizic și pus să-și care propria cruce pe-un deal, așa rupt cu bătaia cum era.
Și n-a considerat că-i nedrept ce i se întâmplă. Nici prea greu.

De-atunci nu chiar s-au schimbat multe. La mentalul colectiv mă refer. Că în rest... moda vestimentară, trendurile culinare... astea ce mai au alte culori. Din păcate, nu neapărat spre bine.


sâmbătă, 3 decembrie 2016

Mă înșeală, nu mă înșeală.... aceasta nu este întrebarea



Majoritatea bărbaților le jură iubitelor că nu le înșeală.
Majoritatea bărbaților se laudă amicilor că înșeală.
Unii înșeală, alții nu.
Unii se abțin, deși ar înșela, alții pur și simplu nu înșeală.
Oameni și oameni.
Și la femei e la fel. Cu o mică excepție. Ele nu se laudă.

Nu sunt de-acord cu stereotipiile de gen "Toți bărbații înșeală", sau "Femeia înșeală cu sufletul".
Bitch, please.
Femeia secolului nostru are coaiele mai mari decât bărbații, de cele mai multe ori. Nu, femeia nu este un monument de sfințenie, și înșelatul ei este la fel ca înșelatul bărbatului. La fel și-o trage cu altul pe la spatele partenerului, la fel se duce-acasă și-l minte pe ăla că a fost la Mall cu fetele, la fel le face pe toate. Că le exprimă mai patetic – e o chestie de construcție. Femeia care înșeală este o femeie care înșeală, punct. Bărbatul care înșeală este un bărbat care înșeală, punct. Nu toți sunt la fel, și nici măcar nu sunt la fel în fiecare relație, de cele mai multe ori.

Fiecare relație are o vibrație a ei.
Ce este el, plus ce este ea, plus ce manifestă el din ceea ce este în acea relație, plus ceea ce manifestă ea, plus ce intenționează el, plus ce intenționează ea, plus alți N factori văzuți și nevăzuți.
Tot conglomeratul ăsta formează o entitate, entitatea relație.

Ideea este că în momentul în care ajungi să-ți pui întrebarea "Oare mă înșeală?" – tu deja ai probleme în relație de mult. Nimeni nu-și pune întrebarea asta atunci când este fericit. Suspiciunea că poți fi înșelat apare abia atunci când tu deja ești gata dezamăgit a patrusutepaișpea oară de partenerul tău. Never before.

Chestia asta cu urmăritul, cu verificatul telefonului, cu căutatul în buzunare – mi s-a părut tot timpul o aberație.
De ce să faci astaaaa, prieeetteeeennneeee?
La ce îți folosește, când clar nu îți este bine? Te ajută cu ceva să știi că o face cu o blondă sau o roșcată, cu un ochelarist sau un culturist?
Te ajută cu ceva să afli că de fapt nu te înșeală, dar este sătul de tine și preferă să facă orice altceva decât să stea cu tine?

Nu te ajută, îți spun eu. N-are cu ce.
E doar o isterie, pe care ți-ai declanșat-o pentru că nu știi să pierzi, dar nu știi nici să păstrezi.
Da, nu te uita așa la mine, că fix așa stau treburile:

Când relația dintre doi oameni scârțâie, există două opțiuni pentru fiecare: accepți că ți se întâmplă și încerci să repari, sau nu accepți ce ți se întâmplă, și mai arunci și cu noroi, ca să fie treaba treabă.
Apoi faci pe victima, și-ți urmărești iubirea prin oraș, sperând că ai cu ce să-i dai peste bot.
Bravo, și-apoi ce?
Pe bune, mereu m-am întrebat: și-apoi ce? Tot așa l-ai pierdut, numai că pe un scenariu mai grotesc. Bine-nțeles, ai avut șansa să-i verși în față toate acuzele pe care, oricum, le-ai mocnit în tine de mult. În rest... n-ai reparat nimic, dacă l-ai vrut în viața ta... ghinion, cu ocazia asta poate că prinde și el curaj și-ți zice verde-n față și ce-a mocnit în el nezis de mult. Sau în ea.
Vorbesc despre femei și bărbați în egală măsură.

Nimănui nu-i stă gândul la înșelat atunci când este fericit în relația sa. Exceptăm patologiile, care sunt o altă discuție.
Nu e logic? Nu e de bun-simț?

Ai două opțiuni, de fiecare dată: să repari, sau să-ți bagi picioarele. Mai și apeși pe cap, așa, cu vârful unui stiletto ultimul răcnet. Sau cu bocancul, whatever.

Atunci când știi exact ce vrei, și relația asta este fix ce vrei, încerci să repari. Vina este mereu împărțită.
Mereu.
Nu cântărim vina: unul a greșit mai mult, mai mov, mai în zig-zag, mai pătrat. Nu asta e important, în primul rând, când chiar vrei să meargă. Așa cum atunci când repari un pantof nu calculezi de la care pas încolo s-a rupt, sau pe ce stradă. Apoi, niciodată nu știi unde este durerea mai mare. Că poate tu ai tăcut mult, și ai crezut că prin asta faci ceva bun, că nu ai reproșat nimic, iar partenerul tău a interpretat asta drept răceală, răceală care l-a rănit.
Mintea unui om e labirint. Vina nu se calculează-n doi. Nu se face matematică, nu se face filosofie.

Aici e despre chimie.
Te combini, sau nu te combini, atât de simplu.
Te combini – dă-te tot, nu te combini – ieși afară și vezi-ți de viața ta. Ai multiple variante de combinații. All over.

Dar dacă tu ai decis că vrei să te combini, fii bun cu tine, și nu te da cu picătura. Dă tu primul tot ce ai mai bun, și nu înceta să dai. Ține-o tooooot așa, până în clipa în care simți că nu mai vrei, cu adevărat.
Abia atunci să te oprești.
Și-atunci oprește-te frumos. Înțelege tu că nu mai vrei, și pune punct. Tu știi de ce nu mai vrei. Poate ai crescut diferit de partenerul tău, poate drumurile voastre capătă trasee diferite la un moment dat. Dar tu știi asta, în tine.
O știi.
Și până atunci, dacă există un atunci – dă tot. Primește tot. Fă din combinația ta – combinația perfectă. Fără orgolii, nu e competiție, nu e care-pe-care. Ești tu cu iubirea ta. Doi în unu. Nu contează nici cine are dreptate, nici cine cât și cum dă. Fiecare dă cât, cum poate și are, iar asta se știe de la început. La fel, niciodată nu poți calcula ce este mai valoros din ceea ce dă fiecare în relație. Este posibil ca partenerul tău să nu-ți umple casa de flori la fiecare lună de aniversare a relației, dar, pe de altă parte, să știe și să poată să fie lângă tine așa cum nu a fost nimeni în viața ta. Este posibil ca iubita ta să nu fie chef în bucătărie, ba chiar să aibă două mâini stângi în apropierea unui cuptor, dar odată depășit teritoriul bucătăriei să-ți ia mințile cu totul și să le facă ghem over.
Nu calculezi relația după un standard. Nu există un șablon. Nu există relație fără certuri, fără hopuri. Nu există tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.

Dar atunci când ai ajuns să te-ntrebi dacă te-nșeală, să știi că nu aia este problema ta cea mai mare. Problema ta era acolo deja, și se-mparte la doi.
Și să știi că ai mereu două variante: încerci să repari, dacă simți că asta vrei, sau pleci. Orice altceva este sadism.

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­