duminică, 28 februarie 2016

Life is really goin' on

„Şi-a luat-o urât cu fostul \ fosta, şi de-atunci nu mai riscă”

Aud destul de des chestia asta în jurul meu. Şi compătimesc, dar nu pentru că „şi-a luat-o”, ci pentru ceea ce consideră a fi un risc, în ciuda faptului că totuşi îşi doreşte aşa ceva.


Sunt sătulă de stereotipii. Şi de shiturile motivaţionale, şi de cele maniaco-depresive – vai! Am fost sedus(ă) şi abandonat(ă), m-a schilodit!

Haide dom’le, a fost, a trecut. Ţi-a fost foarte bine, apoi ţi-a fost foarte rău. Next. Life is really going on.

A durut. Ştiu, doare ca dracu. Apoi trece. Apoi vrei din nou, dar te comporţi ca un idiot, nici nu intri, nici nu ieşi, doar stai în prag şi cugeţi. Blochezi traficul. Atât la tine, cât şi la alţii.

Te-ai săturat? Consideri că nu mai vrei din-astea? Perfect, păpuşă, nu te forţează nimeni, deci nu te băga din start. Aşa nu rişti nimic. Nici măcar să trăieşti, dar asta este deja doar treaba ta.

„Mi-am luat-o” şi eu. Toţi „ne-o luăm”, măcar odată. Asta-i viaţa. Mai şi „dăm”. Hai, recunoaşte şi tu. I-ai „tras-o” cel puţin unuia / uneia în viaţa asta. Nu, nu! Tu nu eşti „fără suflet”, doar că „aşa a fost să fie”.
Mno. Păi aşa-i să fie. Mereu. Mai „ne-o luăm”, mai „i-o tragem” câte cuiva.... de-ale vieţii. N-or fi toate roz. Nici negre.
Ce contează? Care-i scopul? Finalizare fericită fără actul în sine? Sau cum?
Când faci sex, contează doar orgasmul? Păi până să ajungi la el, e important să fii prezent în acţiune, nu? S-o faci cu plăcere. Până iasă scântei. Până la scântei – e nevoie de foc.

Nu, nu. Tu ţi-ai luat-o de mai multe ori, ştiu, tu eşti ghinionist şi pace. S-au aliat toate astrele împotriva ta, şi mereu păţeşti la fel. Io întreb, nu dau cu parul: N-o fi, pe undeva, ceva la tine? Adică în atitudinea ta vreau să zic, că tu în aparenţă eşti ok dacă totuşi ajungi să intri în poveşti. Numai finalizarea nu-i fericită.
Ceva la tine: adică ori nu dai suficient în timp ce i-ai lua şi sufletul ăluia de lângă tine, ori te dai de gratis, dar te dai, nu glumă, te pui de-a curmezişul în viaţa altuia, şi pretinzi de-acum să fii ţinut bibelou, nu cumva să te spargi. Te predai, nu-ţi mai aparţii.
Am întrebat, n-am dat cu parul.
Eventual citeşte ASTA. Posibil să te regăseşti.

Am trecut şi eu printr-una. Şi eram tinerică rău. Crudă.
În primă fază n-am ştiut de unde să mă adun. Am simţit că m-a dislocat toată, bucăţi-bucăţele. Prau şi pulbere. Nu-mi aduc aminte nici în ziua de azi cum a plecat. Am trăit un şoc de-adevăratelea.
Dar bunică-mea zice că l-am scos afară sub ameninţarea măturii.
O fi aşa, n-am să ştiu niciodată cum am reuşit, că ultima chestie pe care îmi aduc aminte că am simţit-o a fost un urlet fioros în mine, şi gândul că dacă el mă părăseşte, eu sigur mor imediat. Îl imploram în gând să nu mă lase să mor. Apoi caput. Nada. Blanc. Dead-meat.

Apoi trei zile s-au şters de pe radar. Nu mi le aduc aminte nici să stai cu puşca. Dar cică a fost potopul. N-am mâncat, n-am băut, n-am vorbit. Doar am plâns. Nu mult, câte puţin doar. În rest, stăteam inertă. Priveam în gol şi mă legănam ca copiii orfani.

Apoi din următoarea lună am doar flashuri. În mare parte cu mine plângând. Plimbări de nebună la baltă. Ore-ntregi la mormântul lui moşu’. Nopţile sufocante. Apoi sângele. Mult sânge, peste tot sânge, pe picioare, pe cearşafuri, pe covor, pe gresia din baie.  Pierdusem sarcina. Nu ţin minte să-mi fi plâns copilul nenăscut. Nutream o speranţă diabolică: aceea că am să mor şi eu. Asta între două reprize de jelire după el.
Şi-am jelit. Mult.
Mult, mult, mult.

Acum, după 15 ani, îi mulţumesc că m-a părăsit. Nici măcar nu am fost fericită cu el. Dar atunci nu am ştiut asta, pentru că habar n-aveam cum e fericirea, de fapt. Iar eu nu l-aş fi părăsit pe el niciodată. N-aş fi putut.
Eram doar un copil. Cu un copil rănit în el. Lipsa nefericirii - pentru mine însemna maximul. Credeam în fericirea mea, necunoscând-o.

Cât eram de necoaptă, totuşi, am avut un radar interior bun. Expresia „cui pe cui se scoate” m-a lăsat rece încă de pe atunci.
„Nu vreau, mă, să scot niciun cui” – le ziceam prietenilor mei solidari şi sfătoşi. „Vreau să mă vindec de durere, şi-apoi vreau să fiu fericită din nou, pe de-a-ntregul”.

Mi-am dat timp. Să mă recuperez. Să mă dezbrac de el până la pielea sufletului, ca să fiu liberă, din nou.
Şi până la urmă, am fost. Liberă. Şi-atunci am vrut din nou. Şi-am avut. M-am băgat o sută de procente de Andree liberă şi deschisă. Şi n-a mai fost prăpăd. A fost mişto. Dar am şi plecat de la ideea că este mişto. Să mă bucur de clipe. Câte-or fi. Şi-au fost.

Până să mă-ntregesc în mine suficient cât să fiu liberă de primul, totuşi, au trecut ani. În anii ăia am fost singură. C-aşa am simţit, şi-aşa am putut eu. Să mă scot la capăt. Să mă împrietenesc cu mine mai tare. Să mă cunosc. De data asta nu prin ochii altuia, ci pe mine prin mine. Să mă cunosc până la cea mai mică tresărire, până la tăcere. Să ştiu exact cu cine am de-a face tot restul vieţii mele. Că în momentele alea de plânsete şi căzături în genunchi de durere şi carenţe grave de vitamine pe bază de înfometare, eu am tras o concluzie: Niciodată n-am să ştiu cu siguranţă că cineva îmi rămâne alături până la moarte. Inclusiv maică-mea era ţintuită la pat în perioada aia. Cu cancer. Şi deci, singura cu care voi convieţui până la sfârşitul zilelor – sunt eu însămi. Şi eu trebuie să fiu cu mine în fiecare moment, indiferent de poveştile mele de amor, sau prietenie, sau duşmănie, sau de orice fel.

Deci au trecut ani.
Ani în care am fost catalogată drept ciudată, tra-la-la, lesbiancă, etc.
Ani în care m-a durut fix în dosul bombat de orice părere, cu excepţia părerilor mele, cu care duceam interminabile negocieri şi activităţi de team-building.

Na, şi într-o bună zi a apărut altul, şi mi s-au aprins călcâiele.
Văzut, plăcut, plimbat, pupat, iubit.

Ce-ar fi fost mai rău­? Să se termine la un moment dat, sau să nu trăiesc deloc?
Şi dacă tot s-au aprins călcâiele, de ce să mă blochez cu frici imaginare despre posibile finaluri, când aveam în faţă infinite posibilităţi de fericire?
Şi-apoi, mă gândeam, dacă tot se aprind atât de rar, cum naibii să ratez chiar şi o clipă? Ce contează restul? Singurul moment care contează, fiind, inevitabil, momentul prezent.

Pe stilul „trăieşte clipa că oricum se termină într-o zi, ori că te desparţi, ori că mori” – iresponsabil, nebunesc, total lipsită de inhibiţii ori scenarii – drama de la 20 de ani nu s-a mai repetat niciodată în viaţa mea.
M-am mai despărţit, am mai iubit din nou, şi iacătă-mă-s. Încă nu murii de iubire. Că de iubire nu se moare. De-aia când aud povestea cu riscatul, n-am cum să zic altceva decât „Bullshit”.
Ce rişti? Rişti două clipe de bine? Se strică feng-shuiul dacă laşi garda jos şi te pupi cu toată gura, până-n suflet, de umpli rezervorul de oxitocină?
Mai bine fără?
Da’ de pupat tot te pupi. Că tu vrei, da’ nu vrei. Adică şi cu.... şi cu sufletu-n rai. Şi te pupi cu jumate de gură, mocnind a frică-n tine că, vai, poate se termină. Păi ce să se termine? Că tu nici să-ncepi n-ai curaj. Aşa, căldicel, nici – nici.... nu merge.
Nu că se termină.
Pur şi simplu nici nu-ncepe.

Şi dacă „rişti”.... poate dura un an, trei ani, 16 ani, două zile, o viaţă: Nimeni şi nimic nu-ţi garantează nici cât, nici când, nici nimic. Pe nimic. Eu nu pariez nici pe mine.
Dar pentru acele două zile, sau viaţa întreagă – tu eşti unicul garant: Tu şi numai tu decizi dacă vor fi fost perfecte cât au fost, sau ... nu :)


vineri, 26 februarie 2016

Sindromul "NU-I TREABA MEA"

Este o modă acum cu blogurile. Toţi avem bloguri. Şi toţi ne citim pe toţi, căutând o doză de umor, o informaţie aleasă, o stare cu care ne identificăm.

Şi citeam aseară o doamnă doctor (de altfel cu un umor excelent, şi un fin insight) care se revolta că domnia-sa este MEEEEEEDIC, nu jurist, nu asistent social, nu.... etc.....
Şi-mi aduc aminte de plângerile unui director Administrativ, care, articulat pentru că a făcut o adresă agramată – s-a revoltat spunând că el este director, nu operator – calculator, şi nici nu dă examene la română, ci dă ordine.
Şi mai îmi aduc aminte o mulţime de asemenea reacţii din partea oamenilor ieşiţi din zona de confort fix pe felia lor de treabă.
Sindromul „Nu-i treaba mea”

Na, f...-i.

Băi domnule director, domnule medic de familie, domnule funcţionar în orice funcţie:
Ba-i treaba ta, oricât de rău te-ncurcă, să ştii că este fix treaba ta, despre care ai fost, cu siguranţă informat înainte de a te-nhăma la a o profesa, cum ar veni.

Du-te-n spital, şi fă-te specialist pe o felie, dacă eşti MEEEEDIC. Nu te-a prostit nimeni, singur(ă) ai ales să te faci MEEEEEDIC DE FAMILIE, care se ocupă, dintotdeauna, şi de chestiile astea naşpa (concedii, trimiteri, litere de lege).
DIRECTORE, tu dacă eşti şef, nu eşti scutit de limba română, ba dimpotrivă, funcţia te obligă la o cultură uşor peste medie, tu-i ceapa mă-sii de gramatică, că (şi aici intenţionez cacofonia, mă iertaţi) dacă nici şefu’ n-are câta coerenţă şi cultură, numa un stroPULEŢ măcar, de sămânţă, cât să pară eficient .... ce să mai vrei de la ăia de-s subalterni.......

Ba-i treaba ta, bre, oricine eşti, în orice funcţie.

Şi dacă nu-ţi place, fă-te artist.

Sindromul „NU-I TREABA MEA” se numeşte toată încetineala asta din toate structurile, atât bugetare cât şi private. De peste tot. Şi de-acas’, şi de peeeeeeeeeeeste tot.

Fă cumva să fie treaba ta. Că, de fapt, este. Numa că ţie nu-ţi place s-o faci, şi dai vina pe sistem.

Ia, sunt curioasă: cum , care-i treaba ta? Până unde se poate baza pe tine o structură, oricare ar fi ea, care-ţi oferă jobul la care te pricepi tu?

Să zicem că eşti director: Mai exact, ce anume trebuie să ştii, şi să faci tu? Că dacă la română nu-i necesar să te pricepi, la calculator nu-i necesar să te pricepi.... de muncă în sine nici nu se pune problema, că eşti şef..... ce ne facem? Deducem că posturile de conducere sunt rezervate pentru cei fără studii? Ce trebuie să ştii tu, directore? Să dai ordine? Asta e tot?

Tu, doctore: Cât să fie treaba ta? Consulţi şi pui diagnostic? Reţetă vrei să faci? De restul să se ocupe cine, mai exact? Pacientul? Notarul public? Primăria? Cine?

Tu, referent ceva, orice: Dacă în fişa postului tău scrie că te ocupi de ...mere, să zicem, şi de regulă aveţi mere verzi, dar într-o bună zi intră strechea-n conducere, şi ai şi mere rosii.... ce faci? Care-i treaba ta? E treaba ta?

Sindromul “NU-I TREABA MEA”.
Asta-i buba. Că nimic nu-i treaba nimănui, dar totul este treaba celuilalt, a cărui treabă, de asemenea, nu este.

Şi-apoi, mai e aia cu “TREBUIE SCHIMBAT SISTEMUL”

Da. Neapărat.
Aş începe cu un slogan: “BA ESTE TREABA TA”

Că dacă ne-am aduna puţin, fiecare, şi ne-am asuma contribuţia individual, pornind de la atitudine, continuând cu eficienţa dincolo de acest păcătos “NU-I TREABA MEA”....
Chiar dacă, poate se mai întâmplă să nu fie fix treaba mea de zi – cu – zi, dar mi se cere, şi eu pot, s-o fac, pur şi simplu să o fac, pentru că pot.

Ne plângem ca copiii răzgâiaţi, zi de zi: Ba că aşa, ba că invers, ba că ăia nu-şi fac treaba, ba că ăialalţi, ăia şi ăialalţi se plâng că nu e treaba lor, dar uităm de cele mai multe ori, să fim oameni.... nu mai menţionez eficienţi..
La un ghişeu, pentru că nu e treaba sa, te indrumă să-ţi vezi de drum în altă parte, iritat că şi-ndrăzneşti, deşi tu ai îndrăznit pentru că te-a trimis de la celălalt ghişeu, fix acolo, după ce ţi s-a spus că nu e treaba sa, evident.

Sistemul o fi de vină.
Dar sistemul e format din indivizi. Fiecare cu treaba sa, dar împreună, lucru care, de cele mai multe ori este ignorat.
Pentru că “treaba mea” este întotdeauna în folosul unei “treburi-mamă”, cum ar veni.
Adică treaba mea este treaba mea, dar treaba mea cu treaba ta şi cu treaba lu’ nea’ Caisă – face SISTEMUL. De la cel mai mic (sistem), până la cel mai mare.

Unimea.
Nu e doar o filosofie spirituală cu care să faci paradă printre spirituali virtuali, vizualizând bule de iubire şi luminiţe rozalii, în imagianaţia ta, între două contre despre „treaba ta”.
Unimea e despre lucruri concrete, într-o realitate imediată.
Vezi întregul.


duminică, 21 februarie 2016

Empatia - remediu in decongestionarea crampelor Eului



Eu am fost cresccuta de o mama Borderline.
Acest Borderline este o tulburare de personalitate care se instaleaza in anii adolescentei, si se caracterizeaza prin instabilitate emotionala. Oscilatie intre nevroza si psihoza. Mereu la granita. De aici si denumirea:
Borderline = Granita.
Copil fiind, nu stiam nici sa pun un nume acestui fel de a fi, si nu stiam nici ca aceasta nu este o normalitate.
Tin minte ca multa vreme mi se pareau anormale manifestarile de gingasie dintre doua persoane. 
In realitatea mea de atunci – acestea nu existau.
Exista tumult, viata mea era un fel de roller-coaster, unde oscilatia era brusca, susul era prea sus, josul era prea jos, si aproape nimic nu parea sa prevada schimbarea de directie, care se rasucea aleatoriu.


Tata a devenit in timp alcoolic. Doi co-dependenti in iubirea si razboiul lor.

Mama se transforma intr-un demon sinistru in fata abandonului de orice fel. Iar ea vedea abandon in orice virgula pusa nelalocul ei. Era o tortura pentru ea, si se apara pozand in agresor. Contracara, cand pasiv – agresiv, cand cu agresivitate.
Agresivitate – este cuvantul care defineste cel mai bine copilaria mea.

In razboiul lor, victime colaterale eram noi, cei trei copii ai lor.
Amandoi pareau total lipsiti de constienta cu privire la nevoile noastre, sau macar la efectele razboiului dintre ei asupra noastra.
Noi eram cand redute, cand aliati, cand dusmani. Pentru amandoi odata, sau pentru cate unul, in contra celuilalt.

Dintre toti trei, eu am fost cea mai norocoasa. Pentru ca la 12 ani tata m-a scos afara din casa. Noaptea aia a fost tragica, insa pe termen lung m-a scutit de viata printre ei. M-am mutat la bunica, si zilele, dar mai ales noptile mele au fost mult mai linistite multa vreme.
Apoi a fost anturajul meu, tineri mult mai mari decat mine, in mijlocul carora am invatat opusul celor de acasa. Am invatat prietenia, solidaritatea, respectul, buna-cuviinta, altruismul, respectul de sine.
Si-apoi – cartile.... eu am gasit in ele de foarte devreme un refugiu, iar ele au facut din mine OM.

Privind in urma, constat ca am fost binecuvantata.
Aveam doua cai din copilaria asta: calea Depravarii (si sanse erau, Doamne, cate erau!), sau calea Desavarsirii.
S-a prins de mine Desavarsirea.
Calea. Caci in sine, Desavarsirea este, in viata asta, o Cale.
Dar asta nu neaparat pentru ca am facut o alegere constienta initial, ci mai degraba pentru ca in directia asta mi-a oferit viata mai multe ancore, iar pe firul lor, la un moment dat am devenit constienta, si-am ales.

Cand am devenit constienta de faptul ca ceea ce era in familia mea nu reprezenta o stare de normalitate, ca viata in sine nu doar asta contine, m-am intrebat de ce eu trebuia sa traiesc fix partea proasta.

Desi multa vreme nu am inteles, pastrand in mine copilul ranit cu povestile lui triste, dupa ceva ani, dupa ce am aflat ca ma pot elibera de rolul copilului de atunci, care intre timp a crescut mare, si este deja un adult responsabil de propriile scenarii de viata – atunci am inteles ca tot elanul meu spre intelegerea dincolo de aparentele frivole si efemere, s-a nascut tocmai in acele conditii.

Pentru ca in oscilatiile nebune ale roller-coasterului din casa, eu cautam sa depistez motorasele si piulitele, asa incat sa pot supravietui.
La propriu.
Pentru ca erau momente in care simteam ca-mi plezneste capsorul mic si crud, si ca se va dezintegra neuron – cu – neuron, sentiment care, pe de o parte ma ingrozea, dar pe de alta parte imi facea cu ochiul, pentru ca ar fi urmat LINISTEA, si asta era tot ce-mi doream mai mult si mai mult.

Am inceput de foarte devreme sa citesc posturile corporale ale adultilor – tutorii si agresorii mei in acelasi timp. Apoi microexpresiile faciale. Apoi mi-am dat seama ca anumite culori din jurul lor prevestesc anumite reactii.

Apoi mi-am dat seama ca nu-mi este suficient, pentru ca este mult mai important sa inteleg CE DECLANSEAZA toate acele culori, care declanseaza posturi, care declanseaza razboaie.

Si-atunci i-am studiat, intrand in pielea personajului. Am inteles ca nu exista un tip de gandire liniar, comun tuturor fiintelor, si ca fiecare are un mecanism propriu de gestionare a informatiilor si a emotiilor.

Am inteles ca dizarmonia vine intotdeauna dintr-o lipsa de intelegere a celuilalt, si cand se ciocnesc doi care interpreteaza fara a judeca si postura interlocutorului – ies scantei.

Postura interlocutorului.
Adica sa te pui in pielea celuilalt, dar sa o faci cu toate ale lui, nu cu ale tale. Sa o faci dorind sa intelegi, nu sa judeci.

Am intalnit multe feluri de a te pune in pielea celuilalt. De multe ori am auzit:

„Pai el crede ca..... stiu eu ce-i in capul ala sec, dar cu mine nu-i merge, ca nu s-a intalnit hotul cu prostul”.....

Iar aceasta nu se numeste Empatie, caci despre asta vorbesc azi.

Empatia il are in centru pe celalalt, din punctul lui de vedere, fara a judeca din postura interlocutorului, ci din aceea a celui empatizat.
Nu inseamna ca daca ii intelegi motoarele celuilalt – dintr-o data totul este roz bombon cu picatele, si nu inseamna ca toata lumea este prietena cu toata lumea.
Dar inseamna ca odata ce ai inteles emotiile si judecata interlocutorului, nu te mai simti nedreptatit tu personal, si delimitezi destul de clar distanta dintre rea-vointa si proasta intelegere.
Invatand sa te pui in pielea interlocutorului, Eul tau nu mai pare atat de amenintat, si multe conflicte mor in fasa.

Te-ai gandit vreodata de ce atatea certuri gratuite, de unde atatea contre?

Atatea certuri si contre – de cele mai multe ori pentru nimic palpabil, ci pentru niste pre-conceptii.
Oamenii doresc sa pastreze nealterata pre-conceptia Eului.

Spre exemplu, eu mi-am format imaginea despre mine ca sunt o tipa alcalina, amuzanta, cu o gandire logica, si atitudine joviala. Oricine incearca, prin vorbele sale, sau atitudinea sa – sa contrazica aceasta imagine a mea despre mine – devine un dusman al Eului meu, da?
Si-atunci declansam un razboi al (pre)conceptelor, folosind drept arme alte preconcepte in contra-argument, fiecare avandu-le pe ale sale, fiecare tinand cu dintii de (pre)conceptul suprem, imaginea Eului sau.

In fiecare cearta se aud expresii de genul:
„Ce, tu crezi ca eu sunt prostul tau?”
„Dar tu crezi ca eu sunt carpa ta?”
„Nu sunt sclavul tau”
„Nu sunt asa naiv cum crezi tu, nu ma aburesti tu pe mine”
Etc..

Pentru ca motorul razboiului are intotdeauna in centru Eul. Imaginea acestuia, care, in virtutea unui mecanism ce ruleaza subconstient – se cere mereu consolidata si reafirmata.

Empatia scoate din centru Eul propriu, si ia in calcul restul Eurilor implicate in situatie.
Odata parcurs acest proces, de constientizare a faptului ca Eul e o chestie personala, si ca fiecare are Eul sau, configurat diferit, niciodata in competitie cu alte Euri, ci fiecare pentru sine, unii mai constienti, altii mai putin, unii mai asumati, altii mai putin, unii mai dependenti de feed-back, altii mai detasati – viata se usureaza considerabil.
Imaginea Eului nu se mai constituie in reduta de obtinut de la altii.
Iar Eul celuilalt nu se mai raporteaza la constitutia propriului Eu. Nici nu mai reprezinta vreodata o amenintare pentru sine, oricat de diferit ar fi fata de valorile personale.

Nu este o garantie pentru prietenie si iubire eterna.
Dar este un factor decisiv in eliberarea de conflicte.

Chiar daca uneori nu se finalizeaza cu o strangere de mana. Nu suntem toti la fel. Uneori avem drumuri opuse, si odata ce am inteles asta, nu mai simtim nevoia sa negociem, ne vedem de drumul nostru si atat. Drumul celuilalt nu este, si nu va fi nicodata o responsabilitate a cuiva.

Fiecare are menirea de a-si vedea de drumul sau, facand calatoria cat mai lina si mai fructuoasa.
Pazind drumul vecinului, pierzi din vedere fructele din pomii de pe Calea ta.
Cautand cu dedicatie fructele pentru colegul tau de drum, chiar daca urmati aceeasi Cale, de asemenea, te saraceste pe tine de propriile fructe.

Eu am invatat asta pe pielea mea. Si cred ca fiecare va invata acest lucru, invariabil, tot pe pielea sa.
Dar stiu ca, asa cum pe mine m-au ajutat cartile mele citite pe nerasuflate, din care mi-am luat indicii necesare, asa vor lua si altii de-aici. Cate un indiciu, cu care sa dezvolte o idee, sau nu.

Pana la urma, asta este si frumusetea vietii aici.
Unitatea in Diversitate.
Suntem un conglomerat de Euri, fiecare cu nevoile si produsele sale.
Impreuna se pare ca formam un Intreg pestrit, dar pana la privirea de ansamblu, fiecare se focuseaza, in functie de capacitatea sa, pe propria imagine, mesmerizat.

Odata inteles Ansamblul, nevoia de formatare in conformitate cu alte Euri dispare, cum de asemenea dispare si nevoia de a face din altii - copii ale propriului Eu.

Niciun Intreg nu este format din piese similare.

Intregul este format din piese complementare. Unde complementaritatea nu se aplica la toate piesele pentru toate, ci la grupuri de piese izolat.
Un surub trebuie sa uneasca doua piese, dar o piesa nu va tine niciodata locul surubului, si nici surubul nu va inlocui vreodata forma triunghiulara (patrata, rotunda, stelara, etc) de lemn (metal, sticla, plastic, etc).

Empatia.
Pune-te o clipa in locul celui pe care esti pregatit sa-ti versi veninul. Intelege unde-si simte amenintat Eul, si-apoi vezi daca mai simti nevoia sa lupti.
Nu pierde din vedere Calea ta in timpul asta.
Rolul tau in Intreg este ceea ce conteaza cel mai mult. Nu incerca sa fii surub daca te vezi placa de lemn. Si nu incerca sa faci din surub saiba, ca nici n-ai sa reusesti, si nici folositor nu esti Intregului.