sâmbătă, 23 aprilie 2016

Dezintoxicare de stereotipii



Bună. Sunt Andreea, și sunt sătulă de bullshiturile valului ăstuia de "iluminați".

Chiar aș forma grupuri de terapie pentru dezintoxicare de stereotipii și credințe dăunătoare, în ciuda aparențelor luminoase.

I-aș zgudui tare, așa, să le amestec gândurile, și i-aș întreba apoi dacă li se pare că umbra lor a rămas nemișcată.


Aș face terapie cu zguduială până și-ar da fiecare drumul la toate trăirile pe care s-au obișnuit să și le reprime, că nu se cade ca un trezit să TRĂIASCĂ. "Trezitul" e un fel de specie nouă care le știe pe toate, le înțelege pe toate, le acceptă pe toate, dar mai presus de toate.... le IUBEȘTE PE TOATE (judecându-le în tăcere, mocnit, pe la propriul spate, nu cumva să se autodesconspire că-i mai puțin decât perfect).
Căci trezitul n-ar fi trezit dacă n-ar iubi tot ce mișcă.
Și trezitul n-ar fi trezit dacă n-ar avea inerția unui idiot autist.

Eu... recunosc cu toată sinceritatea, și cu tot regretul de care mă simt capabilă în acest moment (adică puțin spre ioc), că nu sunt deloc nici iluminată, nici trezită, nici măcar foarte înțeleaptă, în ciuda unor momente de geniu.
Momente.
Sclipirici de luciditate, care vin și pleacă mai repede decât acceleratul. Mintea mă trage-napoi în lumea ei, și uneori mă păcălește că încă-s lucidă. Dar nu sunt. Mi-am format patternuri de gândire mai lejere, mai spre echilibru, dar tot cu mintea le gândesc. Chiar și pentru tiparele astea am muncit de mi-au sărit mucii de multe ori. Că datele inițiale n-au fost deloc flatante.
Am avut momente în care eram atât de prinsă de câte-un val de idei, încât băgam și-o mână-n foc că m-am iluminat. Norocul meu este că, în ciuda credințelor mele revoluționare, eu la bază sunt o sceptică. Observatorul sceptic m-a trezit la realitate, de fiecare dată.

"Fetiță, te uită puțin în jurul tău, la oglinzi, lasă tu iluminarea, că dacă ai o pasă bună-n viața ta, și te bucuri de ea, tot condiționare a minții se numește...."

Tot ce reușești să apreciezi în sus sau în jos prin diferențiere, se numește condiționare a minții. Tot ce simți nevoia să strigi în exterior – tot condiționare a minții se numește. Tot. Că dacă ești în punctul acela de echilibru total, cu vedere în spectru larg – nu mai "simți nevoia". Că vezi dincolo de un colț șifonat de idee.

De o (bună) bucată de vreme nici nu mai îmi doresc imaginea trezitului. Este ca și când mi-aș dori să sar toate materiile vieții, și să-mi iau o diplomă "pe nașpa". De ce aș face asta? Pe cine aș păcăli? Pe mine? La ce folos? Să mă autosabotez de teama de a da ochii cu mine? Nu, mulțumesc. Viața m-a învățat (cu scaltoace după ceafă) că trebuie să îmi asum. Și că fără muncă nu mă ridic în niciun fel. Mai presus de toate, am înțeles și am acceptat că viața asta, așa cum este ea, mi-a fost dată ca să muncesc, ăsta e scopul, ăsta e sensul. Nu să mă mint, nu să sar lecții care nu-mi plac, nu să eludez. Că funcționarii celești nu pot fi nici mituiți, nici păcăliți. Se pare că au un coeficient de inteligență net superior, și nu se pretează la cioace. Trust me -  îți vorbește un om care a avut impertinența să se tocmească. Mai rău ca la piață (probabil de asta am oroare de negocieri la piață, și-s în stare să cumpăr cartoful și la 3 lei kila, deși știu că ieri era un leu patruzeci).

Mă gândeam zilele astea, lovindu-mă de niște situații dureroase, că eu în lista mea de prieteni facebook am câteva sute de treziți \ iluminați  \ trăitori în inimă.
Conform calculelor lui Hawkins (renumit psihiatru, trăitor al unui moment de iluminare) un singur sfânt echilibrează sute, mii, zeci de mii de vibrații joase.
Păi numai în lista mea umilă am câteva sute bune.
Și-atunci?
Cum se face că încă există războaie pe Pământ? Crime, torturi, minciuni, nedreptăți?

Eu am un defect. "Văd". Nu am nevoie de foarte multe cuvinte ca să știu oarecum ce-i înlăuntrul cuiva. Dacă mai și văd produsele omului – vorbit, scris, desenat, etc.. – îmi rămân prea puține mistere în a forma o schiță destul de fidelă a conținuturilor sale interioare.
În funcție de ce predomină, văd întâi întunericul sau lumina.

Pot să spun asta: de-a lungul vieții, de foarte puține ori am văzut întâi lumină. Și de și mai puține ori am găsit echilibru, îmbinare armonioasă.

Și-am făcut o statistică, urmărindu-vă pe voi, prietenii mei virtuali, majoritatea "luptători în lumină":
Am constatat că unde văd umbre tremurând, acolo se strigă mai tare cuvinte care conțin neapărat "lumină", "iubire necondiționată", "armonie divină", etc....
Vorbiți ca niște cunoscători, de parcă numai ce v-ați tras de șireturi cu niște "bieți îngeri", urmând ca din clipă-n clipă să-L urecheați pe Însuși Creatorul, că aveți idei mai bune despre construcția vieții.

Vă adresați cu o superioritate vădită, "Îngerii, dragii de ei, pot și ei să..... \ fac și ei.......", ca și când voi înșivă ați depășit demult condiția umanului încarnat în materie densă la studiu intensiv, ba chiar și pe-a avatarurilor, care și aceștia au fost încarnați, dar clar n-au avut idei atât de mărețe ca ale voastre, nici trăiri atât de profunde, maxim îi aprobați în unele aspecte, așa, ca niște profesori indulgenți, treacă de la voi, ce să mai vorbesc de îngeri.... trecem peste, că voi vă trageți de șireturi cu Dumnezeu, voi,  știți voi mai bine.....

A'propos: știe cineva că ieșirea din dualitate anulează lupta? Zic și eu, așa, ca un om care, prins în mintea sa, mai face uneori și exerciții de logică.

Am o întrebare pentru toți care nimeresc să citească până aici. Eu vă îndemn să vă răspundeți în voi, așa, cu o sinceritate soră cu nesimțirea. Oricum sunteți treziți, ce pana mea: voi nu vă identificați cu egoul vostru (decât atunci când sunteți fericiți, dar trecem peste).

Întrebarea este: Când a fost ultima dată când ai avut o zi proastă? Și când ai avut-o, ce-ai făcut?

Dacă ești sincer, n-ai să simți nevoia să mă minți pe mine, și nici pe tine, scriindu-mi într-un comentariu mai lung decât articolul - că tu nu ai zile proaste, că tu ești aliniat la standardele armoniei divine, și alte asemenea stereotipii.

Când ai avut o zi de rahat: ce ai făcut? În afară de a-ți reprima, de a ascunde sub preșul ignoranței, că cică un "trezit" n-are nici zile proaste, nici conflicte interioare, nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.
Te-ai gândit o clipă că tot ce-ți reprimi acum în numele unei persone (persona = imaginea creată pentru a place celor din jur) dezastruoase și nerealiste de iluminat nătâng – va face într-o bună zi "poc", de-acolo de sub preș?

Tu crezi că faci cuiva vreun bine cu minciunile astea de trei lei? Și dacă da – cui, mai exact?
Că tot ce mocnești invocând justiția divină, karma, și alte instanțe ale vechiului "Bată-te Dumnezeu" – tot acolo intră, la categoria blesteme.
Ție?
Tot ce nu digeri corespunzător (chiar și emoțional) se face cocoloș în stomacul sufletului, și nu se dizolvă de la sine.
Ființezi cu un morcov în dos, și mimezi zâmbete încordate. "Armonie divină".

Ce nu digeri corespunzător.
Să știi că faptul că-ți faci imagini mentale cu emoția, și faci jujitsu țucamahara cu ele – nu înseamnă nimic până nu-ți rezolvi însăși trăirea. Degeaba faci pe karatistul cu abstractizări, dacă nu ai coaie să intri în emoție și s-o împaci. Să te împaci. Adică să ajungi la pace. De-adevăratelea, fără aere de iluminat, neștiind încă ce-i aia de fapt. Stai pe pace, nu ești, și slabe șanse să atingi iluminarea cât ființezi în trup. Bagă bine la cap.

A sunat foarte dur, așa. Ca și când ce nătângă sunt, că doar iluminarea nu este imposibilă, iar în zilele noastre cu atât mai mult, că vibrații, alea-alea.... emisii "pe inimă"......

........

Prieteni: De câte ori ies din mintea mea (atât de rar), mă transform. Nu intru pe facebook, nu socializez, nu am nicio poftă, nicio lipsă, nimic de demonstrat.
De câte ori mi se întâmplă asta, zac cu zilele după ce m-am încorsetat înapoi în minte.
Iar mintea mă trage înapoi de fiecare dată. Mă absoarbe. Sunt lucidă o clipă, apoi intru în vechile tipare. Și încep să meșteresc la ele.
O clipă de luciditate mi-e suficientă cât să înțeleg cât de puțin contează dacă Ghiță știe cât știu eu, sau știe mai mult, sau nu știe deloc, cât de puțin contează dacă cineva crede că sunt o vacă, altcineva crede că sunt o zână, cât de puțin contează dacă eu însămi cred că sunt mov sau roz bombon în picățele.
O singură clipă de luciditate mi-e suficientă cât să înțeleg că suntem încorsetați în niște minți automate, în niște softuri cu tipare prestabilite – dintr-un motiv. Altfel nu ne-am naște așa.
Prin urmare – important este să mă folosesc de softul ăsta, nu să mă dezic de el. Ci să muncesc la el, să-l îmbunătățesc, să-i creez o bază de date cât pot eu de valoroasă.
Bază de date care-mi rămâne pentru eternități.

Dacă eu stau și meditez la eternitate cu mâinile-n sân..... eternitatea mea va fi pe cât de lungă, pe-atât de săracă.....

Eu, ultima dată când am avut o zi proastă, am plâns. Am plâns până am golit rezervorul de tristețe. Am refuzat să-mi reprim gândurile, și le-am gândit exact așa cum au venit ele. Eu cu mine și cu ele. Le-am dat dreptate și lor, mi-am dat dreptate și mie, până le-am epuizat încărcătura negativă. Apoi a fost pace.

De asta când râd, râd cu toată inima, de-i molipsesc pe toți în jur.
La mine-n casă, când mă joc eu cu fiică-mea în camera noastră, trei camere în jurul nostru se râde cu lacrimi. De râsul meu.

Tu, ultima dată când ai avut o zi proastă – ce ai făcut pentru tine?
Sau tu nu ai zile proaste?

Te avertizez înainte de a-ți răspunde în vreo stereotipie: însuși un celebru iluminat spunea: "Înainte de a mă trezi, eram deprimat. După ce m-am trezit, tot deprimat am rămas. Singura diferență este că nu mă mai identific cu gândurile mele, atât".

Te pup.

 

joi, 14 aprilie 2016

Valoarea înconjurării cu bunătate

Ştii, eu de-a lungul vieţii mele mi-am format un fel de regulă de viaţă, şi anume aceea de a da din mine tot, necondiţionat. Dincolo de o regulă de viaţă, a fost mai degrabă un impuls pe care nu am dorit să-l cenzurez.
Ceea ce este foarte bine. Cred cu tărie.

La un moment dat, însă, am ajuns să confund lucrurile între ele. De la a da necondiţionat şi până la a te înconjura de oameni care să te ia „for granted” (îmi pare rău, nu găsesc un corespondent care să exprime acelaşi lucru în limba română) – pe care să-i numeşti prieteni, şi cu care să îţi petreci timp, energie, viaţă – este o cale destul de lungă.

În virtutea faptului că în cea mai mare parte a timpului sunt în regulă cu mine şi cu tot ce-mi compune viaţa, am uitat să mai fac ordine în spaţiul meu intim.
Cred că prieteniile fac parte din spaţiul intim.
Sunt oameni cu care împarţi mai mult decât banale formalităţi. Se formează o sumă a emisiilor, un total de energie, cu care – vrei, nu vrei – te hrăneşti.
Tehnic, aşa stau lucrurile.

Şi, când a venit un moment în care pur şi simplu a contat prezenţa (nu neapărat fizică) unui prieten – să constat că primele persoane de la care m-aş fi aşteptat să fie acolo.... nu sunt.
Şi-atunci mi s-a aprins un beculeţ: Ţiţi.... ceva nu merge aţă-n tine, de-n jurul tău bate aşa un vânt pustiu.

  1. Dacă oameni pe care ţi-i numeşti prieteni te pun în situaţii de rahat – să nu te miri că ai ajuns cu sănătatea-n pionieze. Chiar nu contează dacă ai avut vreodată nevoie de ceva, sau nu, contează tipologia relaţiei, suma emisiilor, că astea sunt bazele. Subliminalul este baza, şi ăsta nu lasă loc de interpretări, e foarte simplu: primeşti sau nu primeşti, end of story. Şi este important să primeşti. Sau măcar să nu te bălăceşti constant în vibraţia neprimirii. Este foarte important, chiar dacă se înţelege foarte puţin pe plan conştient, atunci când, poate, suma gândurilor tale are un alt punct de focusare decât propria persoană.
  2. Propria persoană nu trebuie exclusă din suma gândurilor tale, oricât de altruist ai fi. Nu despre asta este vorba. Nu eşti altruist cu nimeni dacă nu eşti om cu tine.
  3. Prietenii tăi sunt oglinzile tale: ce fel de om eşti în tine, tu cu tine?


Cu privire la omenia mea din mine faţă de mine însămi.... am mai scris şi-n alte rânduri, nu-i chiar o noutate. Sunt multe dăţile în care mă cam uit. Şi asta e o greşeală.

Cu privire la omenia celor din anturajul apropiat.... dincolo de faptul că-ţi reflectă interiorul relaţiei tale intime cu tine...... vreau să amintesc oricui are nevoie de asta: este importantă.
Este important să lăsăm aerele de primadone imaculate, că nu suntem nici sfinţi asceţi adunaţi de prin munţi pustii, nici roboţei fără nevoi. Omul se hrăneşte cu iubire.

Altruismul nu are legătură cu ce spun acum: a da din tine necondiţionat, nu are legătură cu a te înconjura de oameni cu care să ai relaţii intime sterile.
Prietenia este o relaţie prin care noi, fiinţe sociale, ne hrănim. Există o energie care se formează, şi care imprimă informaţie în structurile subtile.

Înconjoară-te cu bunătate. Fii bun cu tine. Corpul tău şi întreaga ta viaţă au legătură cu asta.

Fii bun, blând, înţelegător cu toţi oamenii de pe pământul ăsta, dacă poţi, indiferent de felul în care sunt ei, nu aştepta nimic în schimb.
Dar înconjoară-te în spaţiul tău intim cu bunătate.
E sănătate curată.

Ăsta-i sfatul unui „Stan Păţitul”, care a avut aroganţa să considere că le ştie pe toate, şi le poate pe toate.
Uitând să pună filtre, între timp, între „toată lumea” şi „prietenii mei”. Deh, aere de „trăitor în inimă”.
Trăitor în inimă my ass.

Suntem fiinţe sociale. Ne hrănim cu iubire, mai mult decât cu mâncare. Iubirea are multe forme de manifestare. Prietenia-i una dintre ele.
Nu-nseamnă că binele cuiva depinde de ceva ce face, sau nu face altul, dar înseamnă că un om sănătos are relaţii sănătoase.

Sănătate vă doresc la toţi.



sâmbătă, 2 aprilie 2016

O zi ca oricare altă zi



Ziua-n care totul se destramă-n tine, este o zi la fel ca oricare altă zi.

La asta mă gândesc de ieri, de când am aflat că în urmă cu două luni am făcut un infarct miocardic. Și c-am avut ficatul în colaps hepatic.
Câteva ore nici n-am înțeles exact cât de grav e ce tocmai am aflat. De fapt, câteva ore am ignorat efectiv informația.
Apoi am digerat-o.
Cum e posibil să mori fără să simți shut-downul?
Cum e posibil să mori și să nu mori?

Îmi aduc aminte perfect seara aia.
Mi s-a făcut rău, din senin. Am luat un ketonal, la un moment dat. Nu mi-a trecut, au trecut vreo două ore și-am mai luat unul.
În loc să-mi fie mai bine, starea mea s-a degradat, în sensul că am început să și vomit cam toată debaraua de-o săptămână până-n seara aia.
Mă gândeam la un moment dat, deși nu credeam, că poate e ceva ginecologic, nah, noi femeile mai facem câte-o cistită, mai un fibrom (Doamne ferește), se întâmplă.
Pentru că vomitatul nu se potolea, am decis s-o las pe Maya la bunică-mea, și să trag o fugă până la urgențe. De la ginecologie m-au trimis la spitalul municipal. Eu, Batman (sau Catwoman – nu m-am decis încă), am zis că-s în stare să merg eu. Ziceam în sinea mea că ar fi absurd să chem ambulanța, să rețin un echipaj în timp ce alții poate au probleme grave, pe viață și pe moarte.

Ironic.
Tehnic, în noaptea aia chiar eu muream.

Am ajuns la Spitalul Municipal fix în miezul unei forfote teribile. Aduseseră cu ambulanța victima unui accident rutier grav, și formaseră echipă operativă pentru a-i salva viața. Cam toți doctorii din spital erau pe el. Nu-l puteau transporta în sala de operații, și-l operau în UPU.
Am vrut să plec acasă, dar mă simțeam amețită, și-am zis că mai zăbovesc puțin acolo. Plus că puteam să fac o rugăciune fix lângă victima accidentului. Îi trimiteam lumină. Să-i fie drumul lin. Se ducea. Da' paiu' din ochiu' meu nu-l vedeam.

În timpul ăsta mi-au făcut un EKG, mi-au pus o perfuzie cu un cocktail de calmante, iar pe la 3 dimineața mi-au spus că va veni un chirurg să mă vadă, dar trebuie să mai aștept puțin, că deocamdată încă mai se luptă pentru viața celui din accident.
Le-am spus că lucrez într-un spital, și că dacă nu consideră că mi s-a întâmplat ceva grav, aș prefera să plec acasă, și să-mi fac un control în amănunt a doua zi, la colegii mei.
Oricum mă gândeam c-am trecut deja proba timpului. Adică dacă aveam ceva grav, eram lată deja. Dar eu încă vorbeam, puteam să stau în picioare.

Mi-au scris o rețetă pentru infecție urinară, am semnat că plec pe propria răspundere, și-am tăiat-o.

Tot restul nopții m-am rugat pentru cel rănit.
A doua zi m-am dus la lucru, m-am luat cu treabă, și-am uitat de criză. M-am simțit mai bine, și asta e. Viața și-a reluat cursul normal.

Ieri am arătat foile de la urgențe doctoriței mele de familie. Dacă tot m-am dus la ea, zic să nu le mai țin în casă, să i le plasez ei în grijă.
Într-o doară s-a uitat și ea la ele. De felul meu sunt genul sănătoasă. Nu m-am plâns niciodată de nimic, și-s veșnic cu gura pân' la urechi (zâmbesc, e-un defect congenital, poate).

Și o văd că face ochii mari. Cică – păi trăiești? Ale cui sunt analizele astea? Păi ale mele, ce-ai? Păi cum ai plecat acasă? Nu ziceai că n-ai avut nimic? Păi n-am avut. Păi infarct e nimic? Și la valorile astea, ficatul tău era în colaps hepatic. Păi nu mi-a zis nimeni chestiile astea. Dar cum ești? Cum te simți? Ești ok? Păi la fel ca acum juma de oră când am intrat, n-am nimic, sunt bine. Păi și când a fost asta? Păi la sfârșitul lui februarie. Și trăiești. Exact.

Și trăiesc.

Habar n-am avut că era să mor. Habar n-am de ce n-am murit. Chiar habar n-am.
În noaptea aia știu că m-am rugat pentru omul acela.
Apoi.... viața mea de zi cu zi.
Am schimbat doar foarte puțin. Am avut o intuiție bună, deși nu mi s-a arătat nicicum gravitatea situației în care eram. Niciun vis, nicio arătare, nimic.

Nu m-a marcat în niciun fel noaptea aia. A fost o noapte ca oricare altă noapte din viața mea.

De-a doua zi nu am luat decizii, nu am conștientizat ceva în plus.
Pur și simplu intuitiv am schimbat câteva nuanțe în câteva raporturi personale, care nu mă apăsau, de altfel, în niciun fel.
Asta-i tot ce-am făcut diferit.
În rest, viața de zi cu zi. Muncă, Maya, citit, scris, râs, meditație.

Și sunt bine. N-am nimic. Tehnic, trebuia să mor.
Și dac-aș fi murit, ar fi fost extrem de banal. O zi ca oricare alta din viața mea. Și-apoi shut – down. Simplu.

Acum mă-ntreb dacă mă sperie asta.
Nu mă sperie. Am privit moartea-n ochi de câteva ori în viața asta, nu-i prima. De fapt, de data asta nici măcar n-am privit-o-n ochi, că nu mi s-a arătat. Mi-a făcut doar un semn discret pe la spate.
Dac-ar fi să plec, aș pleca liniștită. Uneori mi-e dor de Acasă.
Dacă e să rămân, rămân.

Știam de mult că mai am o cumpănă, cum îi spune în termeni populari.
Dar mă așteptam să fie mai cu cântec, nu știu, să mă zguduie cumva.

Poate că mă zguduie exact în felul și în locul în care am nevoie. E drept că am depășit faza în care să am nevoie de na-na ca să fiu cuminte.

O să schimb ceva?
Nu știu.
Poate doar câteva nuanțe.  Sau poate nimic. Schimbările au fost făcute deja. De asta trăiesc, probabil, și habar n-am avut că eram între praguri. De asta probabil că acum sunt bine, deși sistemul meu a colapsat. Habar n-am avut. Gizăs.

Singurul lucru în plus pe care l-am făcut în ultimul timp a fost să scriu, din nou, un jurnal. L-am început brusc, pur și simplu. Și mă gândeam că poate într-o bună zi va fi publicat. Apoi mi-am dat seama că este foarte intim, și nu cred că am suficientă detașare încât să-l pot publica, necenzurat. Apoi m-am gândit că poate va fi publicat după ce mor, că atunci mă dezbrac de carne și mă doare-n cot. Dacă mai am unul.

Cred că dialogul meu cu mine este mai fluid odată cu jurnalul. Cred că asta face mult în igiena psihică. Igienă psihică = sănătate fizică.
Deci, iacătă-mă-s.
Ca și nouă.

Ziua în care totul se destramă-n tine, e o zi ca oricare altă zi.
Dacă aș fi știut, posibil să fi făcut un caz. Pentru că nu am știut, a fost o zi banală. Lucru, tradiționala ciocolată caldă cu L., Maya, liniște. Spital, liniște. Rugăciune, liniște.
Liniște.
Diferența o fac doar gândurile cu privire la asta. În rest.... e o zi ca oricare altă zi.
Eu nu am știut că-s destrămată-n mine. Și-a fost liniște. A fost o zi ca orice altă zi.
Acum, în altă zi... poate tocmai pentru că a fost liniște.... sunt întreagă. Toate la locul lor.

E din nou o zi, ca oricare altă zi.
O zi pentru care mulțumesc, la fel ca în fiecare zi. E o zi frumoasă. Aerul curat de primăvară mă invită la viață, și mă ispitește la bucurii mărunte.