sâmbătă, 28 mai 2016

Indiferența ucide



Indiferența ucide.

Nu ura, nu răutatea, astea sunt parți ale aceleiași monede care susțin viața, polarități extreme ale unicului sentiment valid în univers: Iubirea.

Iubirea, deși tindem să o conceptualizăm, să-i dăm forme, să-i imputăm limite, de fapt, este un spectru larg, infinit, o vibrație continuă cu varii oscilații, iar ura face parte din Iubire, aflându-se exact pe același nivel vibrațional cu atașamentul patologic, adică într-un spectru dens, o polaritate. Tot ce există are două polarități, energie fiind. Extremele. Aceleiași energii. Creatoare.



Universul întreg este mental. Așa postulează Legile Kibalionului, și așa postulează fizicienii moderni, care acum cred că toată realitatea noastră este, de fapt, o hologramă.



Iubești sau urăști – egal. Hrănești o energie, într-o polaritate sau alta.

De foarte multe ori crezi că iubești, sau îți place să crezi că iubești, dar de fapt ce simți tu este un atașament egoist, mai dăunător decât ura, care măcar este onestă, și care provine din același spectru de vibrație, din aceeași polaritate.



Complicat. Știu.



Ce vreau să spun este că tot, absolut tot ce simți și gândești în viața asta – este dătător de viață. Sau susține viața, ca să fiu mai exactă.



Precizare: Nu vorbesc din postura unui om de știință, nici acum, nici altă dată. Astea sunt convingerile mele, sunt lucrurile pe care am putut să le înțeleg eu, căutând. Tu poți înțelege diferit de mine, esențial este să cauți.



Și apoi este indiferența. Asta ucide. Anulează. Disipă.



Masaru Emoto, celebru pentru experimentele despre care s-a vorbit în documentarul despre apă, demonstrează asta, și te las pe tine să vezi, dând click pe linkul documentarului:



Eu cred.

Știu din proprie experiență. Din cele mai banale exemple. Spre exemplu, îndată ce uit o anumită chestie, imediat ce nu o mai hrănesc cu mintea mea, cu sentimentele mele, cu energie din energia mea, acea chestie dispare efectiv din viața mea.

În universul meu personal – pur și simplu moare. Se disipă. Nu mai există. Nu există energie care să o susțină.

Poate mulți ani am respins-o, am urât-o, și totuși nu a dispărut, ci părea să devină mai puternică, în ciuda mea, în ciuda tuturor intențiilor mele pe care am învățat să le direcționez, la nivel de artă.

Eu o hrăneam.

Îi dădeam energie cu fiecare gând pe care îl îndreptam spre ea. Conta că gândul meu o alunga? Nicidecum. Energia pe care o consumam eu o hrănea.

Îndată ce-mi dispărea din mental – pa. Abia atunci se tăia cu adevărat cordonul energetic despre care se abstractizează în zilele noastre. Pentru că de-adevăratelea nu am mai emis nimic în acea direcție.



Ignoranța ucide.

Din toate punctele de vedere.



Țin minte, copil fiind, cât de tare mă durea ignoranța mamei mele. În ciuda faptului că a fost o acaparatoare, o posesivă, o maniaca a controlului, totuși, față de sentimentele mele nu a părut aproape niciodată să aibă interes, empatie. Ceea ce conta pentru mine, ca individ, ca purtător de gânduri și emoții – se lovea de un zid înfiorător al ignoranței. Nu putea. Dar asta am înțeles mult mai târziu. În vremurile alea, mă ucidea pe dinăuntru.



Ascult și citesc multe povești de viață.

La un bilanț, îmi rezultă că nimic nu nimicește mai tare un om decât ignoranța semenilor săi.

Am văzut oameni angajați în lupte crâncene, care au mai multă viață în ei, decât alții care sunt ignorați de alți oameni în care aceștia depun așteptări (pozitive, sau negative, egal).



"Iubește-mă sau urăște-mă, dar nu mă ignora" – e o vorbă. Și o zic mulți, cu cuvinte sau nu.



Orezul ignorat al lui Emoto a putrezit.



Chestia asta are multe implicații.

Din mai multe unghiuri poate fi abordată ignoranța. Din postura celui ignorat, din postura ignorantului, din postura observatorului, etc.



Atunci când te lovești de ignoranță, și te doare, ai un singur lucru de făcut pentru tine: let go.  Adună-ți tot bagajul de așteptări, și scapă-te de el cât poți de repede. Aruncă-le pe apă curgătoare, și fugi, fugi cât te țin picioarele, cât mai departe, să nu te mai lovești de ele.

Ignoranța te ucide. Putrezești, ca orezul din experiment. Scapă de ea.

Cum scapi de ceva, orice?

Uită.

Schimbă tot dacă e necesar, schimbă anturajul, schimbă jobul, schimbă-ți domiciliul, schimbă orice, numai să uiți. Uită și ești salvat.

Orice gând sau sentiment în direcția celui care te ignoră – este un cordon energetic cu care te legi de informația ignoranței. Care ucide.



De foarte multe ori ne mințim, spunându-ne că iertăm, rostind formule goale și ridicole, vizualizând tot felul de abracadabrisme, SF-uri, numai să nu dăm drumul, nici durerii, nici omului (oamenilor) care ne fac rău. Tăiem imaginar cordoane, dar le amplificăm cu toată energia depusă în gândurile și emoțiile îndreptate către subiect.

Aviz "maeștrilor înălțați", care îi mai învață și pe alții să se afunde în rahat.

Asta pentru că teoria fără practică este întotdeauna sterilă.

Vrei să scapi de durere? Rupe din tine dacă trebuie, lasă tu iertatul, că nu ierți când ești victimă, din simplul motiv că sentimentul iertării vine dintr-o vibrație superioară victimizării, nu-l atingi cât ești faultat.

Let go.

E tot ce poți face pentru tine. Și pentru agresorul tău.

Abia apoi, detașat, abia apoi ierți. Chiar și fără să dai o etichetă iertatului. Ai început procesul iertării fix în momentul în care te-ai rupt de poveste.



Despre dezlegare.

În ultima vreme s-a dezvoltat înfloritor afacerea "dezlegarea". Ceea ce odată era piața pirandelor, a devenit afacere internațională cu fonduri europene. Sau, mă rog, finanțare internațională. E afacere de elită. S-au titrat distribuitorii. Vorbesc "academic", inserează adesea cuvântul "științific", "fizică cuantică", "energie", "psi", și altele.

Dar nu cunosc principiile aceste energii pe care o invocă la trei cuvinte.

Energie este tot. Tot ce gândești reprezintă energie psihică. Toate emoțiile tale sunt energie. Toate mișcările corpului tău implică rezerve de energie. N-ai energie – nu te ridici din pat. Nu-ți faci rost de energie – mori.



Vrei să te dezlegi?

Ok, let go. Dă-i drumul, oricât ar părea de iresponsabil, sau de revoltător, sau de greu.

Nu mai hrăni cu energie, și cordoanele energetice se usucă și mor, caput.



Ignoră. Fără un canal de comunicare cu structura ta energetică, fără un corespondent în tine (de nivel vibrațional) – n-are cum să te atingă.

Ignoră definitiv, rupe-te. Și ridică-ți vibrația. Nu-i nici simplu, dar nu-i nici greu. Eu, spre exemplu, dacă nu reușesc să găsesc un gând pozitiv în mine – mă uit la comedii. Râsul mă înalță instant.

O tipă s-a vindecat de cancer uitându-se la comedii, în așteptarea morții.

Și-a zis că boala este una cu care nimeni n-a reușit să se pună, și că ultimele ei zile ar vrea să le râdă. Și cancerul a dispărut.

Râsul deconectează. Sau conectează la o vibrație superioară. Fără cadre concepționale, fără teorii apăsătoare. Râsul e un reflex, da? Când râzi cu poftă, nu poți nici să cenzurezi, nici să contrafaci, e ca strănutul. Când vine – vine. Îi dai drumul fără preconcepție. E o manifestare spontană, autentică.

De aceea și efectele sunt puternice.

Există și terapie prin râs.

Râsul deconectează de la vibrația joasă. Când râzi, uiți de toate problemele, toate datoriile, toate nedreptățile. În minutul ăla în care hohotești, mintea ta e liberă. Ignoră tot ce-i nașpa.

Ignoră.

Cordonul tăiat. Caput.

Ești conectat la veselie.



Ignoranța ucide.

Chiar și pe rău îl ucide. Ucide tot.

Ce nu hrănești cu gânduri și emoții – nu există. Nu în lumea ta.



Despre valul de "iluminați de servici".

Ignoranța chiar ucide. Și în ultima vreme (sau poate că a fost așa mereu, dar în ultima vreme se vede pe toate gardurile, pentru că există rețele de socializare) – există adepți ai filosofiei orientale, care o reinterpretează într-un fel.... antisocial.

Transformă detașarea în indiferență dusă la extrem, în numele necondiționării iubirii, care iubire se transformă brusc în .... nimic. M-am întrebat destul de multă vreme de ce există o atracție atât de mare spre oshonianism, spre exemplu – în rândul oamenilor cu vădite tulburări de personalitate (psihopați în special).

Simplu. Pentru că oameni cărora le lipsește empatia, și care se hrănesc cu atenția altora, au găsit un teren fertil de reinterpretare a întregii filosofii, reducând totul la indiferență crasă. Și-au găsit scuza perfectă pentru lipsa de capacitate emoțională.

Garantez pentru ce spun acum: Detașarea nu este similară cu indiferența. Indiferența ucide. Un lucru pe care nu îl faci nu există. O vorbă pe care n-o rostești nu există. Un gând pe care nu îl ai nu există (cel puțin în mintea ta). O carte pe care nu o cumperi nu există în biblioteca ta.

Detașarea este altceva, și un om care și-a dezvoltat acest pattern de comportament se recunoaște ușor tocmai prin căldura sa. E detașat de așteptări. Greu de dezamăgit. Dar nu e mort. Nu ignoră. Trăiește normal, ca orice om pe pământul ăsta: mănâncă, bea, doarme, merge, vorbește, clipește, râde, plânge, face piruete – le fel ca toți pământenii.

Un om detașat este opusul psihopatului, care, prin natura patologiei sale – consumă enorm de la alții. Îi recunoști ușor: sunt aceia care fac pe interesanții cu fiecare virgulă pe care îndrăznești s-o manifești în apropierea lor. Te consumă până la os. În primă fază te laudă și te ridică-n slăvi, până ești cucerit, apoi te devalorizează până la refuz. Se hrănesc cu asta. Se hrănesc din tine, că n-au în ei. Te aruncă la gunoi abia când ești mâncat tot.

În ultima vreme mulți iau masca "trezitului", și nu le poți reproșa lipsa de empatie, că imediat îți bagă una cu detașarea, și te mai fac și prost pe chestia asta.

Am să mai scriu despre asta. E un subiect amplu.



Astăzi - despre ignoranță. Care nu este similară cu detașarea. Și care ucide.



Mă folosesc de această ocazie, să-mi pomenesc toți apropiații care s-au dus Dincolo. Sufletul meu îi onorează și îi binecuvântează. Amin.