duminică, 28 august 2016

Panică

Aveam o intrebare în mine pe vremuri: prostia îl face pe om fricos, sau frica îl face prost?


Asta pentru că pe mine m-a crescut o mamă panicară. De foarte mică am văzut latura asta a unui om, în toate fazele ei. Până la isterie. Cădea pe jos, făcând crize de astm. Părea să moară din clipă-n clipă. Nu ne-a ferit niciodată de imaginile astea. Nu părea să fie conștientă de gravitatea situațiilor pe care ni le impregna în memorie, atât de mici fiind. Nici vinovată nu s-a simțit vreodată. E convinsă și-n ziua de azi că ea este o victimă absolută a unei vieți pline de pericole și nedreptăți.
Când am ajuns la vârsta pubertății, începusem deja să corelez crizele ei cu situațiile de conflict. Conflictele cu tata, în cea mai mare parte. Pe la adolescență am confruntat-o, spunându-i că un om nu poate muri săptămânal, din motive organice, fără să moară, de fapt, niciodată. N-am reușit decât s-o panichez mai tare. Din victimă ce era – s-a transformat în  martiră. Crescând mai mari, frații mei o duceau la urgențe de câte ori avea crize. Și le avea des. Uneori o duceam și eu, dacă cumva eram pe la ei. Eu nu prea am locuit cu ei. Aveam vreo 20 de ani când, într-o ceartă cu ea, mi-a aruncat niște foi în față, pentru a-mi arăta cât sunt de nemernică, având în vedere că îndrăznesc s-o supăr, deși ea este foarte bolnavă. Erau de la ultima vizită nocturnă la urgențe. N-am vrut să le citesc, eram scârbită de victimizările ei, îi tot răspundeam că nu este singurul om de pe pământ care suferă de astm, și că nu se moare din asta, să se obișnuiască odată cu ideea, că-i femeie-n toată firea. Ca un făcut, ea insista să mi le fluture pe la nas, așa că le-am citit, în speranța că încheiem odată. Mi-au picat ochii direct pe cuvântul "psihiatrie". Era un raport al intervenției, și pacienta era redirecționată către psihiatrie. Ea nu citise foile, și era convinsă că ce a discutat cu medicul de gardă a rămas acolo. Dar medicul a scris tot, inclusiv o trimitere către spitalul de boli psihiatrice.
Cu hârtiile în față îmi spunea că nu-i adevărat. Apoi că doctoru-i prost.
Între timp am dus-o și la psihiatru. După alți câțiva ani. De atunci nu mai moare niciodată. Foarte rar mai face crize (în sensul că respiră mai greu), doar atunci când se decompensează și refuză medicamentația (antipsihoticele).

În perioada asta au fost câteva furtuni strașnice. Tot orașul a paralizat. Pe bune. Ca la proști. Dincolo de faptul că s-au inundat câteva zone, și a fost nevoie de intervenția pompierilor pentru a decongestiona situațiile, oamenii, cetățenii orașului, pur și simplu au instaurat o stare de panică, de parcă gata – a venit potopul.
Un taxi liber n-ai mai găsit nici la câteva ore după furtună. Ambulanțele goneau cu sirenele urlând a cataclism. Ore-ntregi. Deși furtuna în sine era potolită demult. Și nu s-au produs accidente, adică nu au fost răniți, pomi căzuți pe oameni sau cine-știe-ce.

Panică.

Puțin ieșiți din zona de confort, doar puțin, și gata. Disperare. Frică. Frica paralizează. Da, acum știu răspunsul la întrebarea care mă bântuia odată.

Frica, panica – blochează cogniția. La propriu.

Se petrec niște fenomene chimice acolo, în creier, în urma cărora, pe moment,
anumite circuite neuronale sunt efectiv întrerupte. Scurt-circuitate. Nu prostia îl face pe om fricos, ci frica îl face pe om prost. La figurativ. Pentru că se instaurează starea de "Fugi să-ți salvezi viața", și nu mai vezi, nu mai auzi. Intri pe pilot automat, la setările de urgență. Și pa. Nu mă refer doar la situațiile fizice, panica nu recunoaște nuanțele circumstanțiale. E un instinct. Poate fi declanșată de la orice. Un cuvânt care rănește, o imagine care deranjează, orice. Chiar și dacă are legătură doar cu un conflict de idei, fără amenințare fizică. Cele mai multe frici ale noastre nu au legătură cu vreo amenințare fizică. Panica blochează. Paralizează. Omul, odată panicat, funcționează înjumătățit. Nu gândește. E setat să fugă, să se salveze. Salvarea psihologică, asta caută omul. Subconștientul nu diferențiază nuanțele circumstanțiale, nici realitatea de imaginație. Nu gândești că e o tâmpenie ce simți, sau că nu ai de la ce să te salvezi. Nu gândești, punct. Acționezi instinctual, indiferent de natura fricii care te cuprinde. De regulă dai și fugi. Sau doar fugi. Fugi în tine, de tine. Teama de a nu fi rănit provoacă răni îngrozitoare. Toate datele sunt strict ipotetice, însă creierul le înregistrează, indiferent de natura lor, drept adevăruri. Ca și când deja ai trecut prin ele.
Spre exemplu, dacă privești la televizor oameni mâncând, în creier se activează exact acei centri care sunt activi când mănânci de-adevăratelea. În creierul tău, toate au valoare de adevăr. De fapt petrecut. Albert Ignatenko spune că, poate cel mai bun lucru pe care-l poți face pentru tine, este să filtrezi emisiunile și filmele la care te uiți. Pentru că absolut tot ce privești se înregistrează-n tine ca petrecut deja.

Panica blochează cogniția. Indiferent de natura ei. Mori în tine, puțin câte puțin, cu fiecare frică pe care o trăiești, de orice fel ar fi ea.
Și avem milioane de frici de-a lungul unei vieți. Cele mai multe nu au nicio legătură cu realitatea. Cu cât ne lăsăm duși de valul unei iluzii, cu atât se-nmulțesc. Ca-n filmul cu gremlins. Dai puțină apă pe ei – din zece se fac o sută.
Fiecare frică trăită atrage alte 10 după ea. Fiecare zece frici, nasc alte 100.

Majoritatea ne găsim motive incombatabile pentru fricile noastre. Ni le apărăm ca pe niște comori de preț. Negociem totul, orice, orice, până la frică. Frica nu se lasă negociată, panica paralizează, acolo e capătul rațiunii.

Majoritatea ni le hrănim, nu cumva să scăpăm de vreuna, le amplificăm, le dăm energie, să crească mari, sărăcuțele, că-s ale noastre.
Și ele cresc. Mâncând din sufletul nostru, din energia și-așa șubredă, că-n zilele noastre și aerul, și mâncarea, și băutura, și tot este poluat, modificat chimic, golit de informația vitală, artificial.

Panica.
Stare oarbă, mută, surdă, care anulează rațiunea, golind organismul de energie, care se redirecționează aproape în întregime către fugă – salvare. Procesele chimice se modifică-n tot corpul, pornind de la creier. Transpirație, puls accelerat, pupile dilatate, gură uscată, tremur, gândire tulbure.

Tu câte frici ai?
Și ce faci cu ele? Cât de atașat ești de fricile tale? Le hrănești? Sunt bine-sănătoase? Totul sub control? Controlul tău, sau controlul lor?


Da, da, am încheiat. 
Nu, nu am un antidot pentru frică. 
Fiecare are baze diferite, fiecare cu demonii lui, cum ar veni. Fiecare cu leacul lui. 
Dar pot să garantez că – da, există leac. 
Trebuie doar să vrei. Să vrei-vrei. 
Când ai vrut – găsești varianta optimă pentru tine, oricine ai fi.

Sănătate!


marți, 16 august 2016

Prostia omenească

Cine are, are, cine n-are, n-are.

Că(ci) cam așa.
Ăștia suntem. Fiecare cât poate, cu ce are. Prin tărtăcuță. La mansardă. Uneori bate vântul... frunza-n dungă.

Ți se pare că sunt neam-prost, și că un om inteligent nu vorbește așa? Mai ales unul "spiritist"? Ecschiuz mi. Închide repede articolul, ieși de pe pagina mea, dă repede unfriend și pe facebook, stai! Nu da unfriend, dă mai bine block, să știm de-o treabă, și dute-n viața ta. Vezi de fluturașii tăi, grijă să nu te-mpiedici jos, privind ca visătoru'-n sus.
Că deocamdată mergi pe jos. Susul mai încolo.

După câțiva ani de dulcegărie imbecilă, în care am ales să ridic omul la rang de zeu, după mult rahat înghițit pe sec, adică reprimări de trei lei rupți, din ciocniri cu idioți, da, da, ai citit bine, uite, mai zic odată pe litere: i d i o ț i, mi-am dat seama cât sunt de fățarnică, și mi-am ordonat puțin poziția observatorului, care bătea cam strâmb.

Îmi aduc aminte cum, în urmă cu ceva ani, vorbeam la telefon, cuprinsă așa, de-un val amețitor de .... patimă, și spuneam interlocutoarei mele că – Duaaaamne, eu nu cred în prostia omenească, eu chiar iubesc oamenii, eu nu-i pot vedea proști, pentru că eu înțeleg că fiecare are anumite limite, dar asta nu înseamnă că cineva e prost....

Mvaaaaaiiiiiiii.

De câte ori îmi amintesc discuția aia, de-atâtea ori îmi cântă-n cap melodia aia de pe vremea mea: "Back to life \ Back to reality...."

Citește încă odată ce ziceam la telefon, și vezi cât "Eu" poate să conțină o simplă frază.
Numai de-aici și deja s-a autorevelat ridicolul.

Acuma am crescut puțin mai mare, și-am pus mâna pe DEX.
Zice-așa. La PROST:" (despre persoane sau despre manifestări ale lor) Care vădește lipsă de inteligență; netot; neghiob; nătărău; nătâng; nerod; tont; stupid; tâmp; năuc. ◊ Dă în gropi de ~ ce e, ~ ca noaptea, un ~ și jumătate foarte prost. A o face pe ~ul a se preface că-i prost. 2) înv. Care se trage din popor; de jos; de rând. ◊ Soldat ~ soldat fără grad. 3) înv. Care nu știe carte; neștiutor de carte; neînvățat. 4) Care este de calitate inferioară; lipsit de valoare; nesatisfăcător; necorespunzător; ordinar. Poezii proaste. 5) (despre situații, știri etc.) Care provoacă neplăcere, nemulțumire; care supără; supărător. ◊ Glumă proastă glumă care nu stârnește râsul, ci jignește. Vorbă proastă vorbă care insultă. 6) (despre timp sau despre perioade de timp) Care nu este prielnic; nefavorabil; urât; rău. 7) Care are pregătire slabă într-un domeniu de activitate; care este sub nivelul cerințelor unei specialități; necalificat; nepregătit. /<sl. prostu

Deci, egzistă, ca să zic așa, și cuvântul, și omul. Căci mare ie Grădina, și mulți suntem în ia. Care ieste(m).

Acum, ieșită din bula de "iubire" care-mi obtura vederea de-o dădeam în fanatisme, ieșită și din nevoia de a fi bună cu orice preț, am putere să observ și latura "nașpa", fără să-mi fac probleme că-mi pică vreun grad spiritual, vreo tresă psihologică, vreun bubble din fantezia iluminării.

Prietene, există proști. Oamenii sunt mulți, diferiți, pestriți. Unii sunt proști, și asta nu-i o tragedie. Unii sunt deștepți dar lipsiți de inteligență emoțională, unii sunt proști sadea, unii sunt oameni simpli, fără carte, dar de-o înțelepciune răvășitoare, unii sunt și deștepți și înțelepți, unii nu sunt nici – nici.... Diverși. Suntem diverși în unitate.

Ce rezolv eu, sau cineva, făcând pe proasta, de dragul unei iluzii tembele?

Hai înapoi la DEX.
La ILUZIE. Zice-așa: "1. Percepție falsă a unui obiect prezent înaintea ochilor, determinată de legile de formare a percepțiilor sau de anumite stări psihice sau nervoase. 2. Fig. Situație în care o aparență sau o ficțiune este considerată drept realitate; speranță neîntemeiată, dorință neîndeplinită; închipuire fără o bază reală, amăgire; himeră. ◊ Expr. A(-și) face iluzii = a nădăjdui sau a face să nădăjduiască lucruri irealizabile; a (se) amăgi. A-și pierde iluziile = a rămâne dezamăgit. [Var.: (înv.) iluziúne s. f.] – Din fr. illusion, lat. illusio, -onis."

Știi cum se formează percepțiile? Percepția urmează senzația, împachetând-o în așa fel încât să cupleze cu ceva ce deja cunoști. Ca mai apoi să-ți poți reprezenta acel stimul (vizual, auditiv, senzorial).
Tot ce vezi \ auzi \ simți – este o reprezentare a unei percepții a unei senzații.
Nu înseamnă că îți decodifici corect stimulul care a declanșat senzația. Înseamnă doar că îl percepi într-un fel rudimentar, și apoi ți-l reprezinți în felul în care poți, cu ce ai.
De exemplu: Atunci când primești un pumn în ochi, înainte de a ți se spune ce ai pățit, fără să prevezi pumnul, tot ce percepi tu, conform senzațiilor, este .... negru în fața ochilor, eventual steluțe care pâlpâie, și durere, uneori. Sau somn direct.
Dacă nu ți se spune că ai încasat una, sau nu deduci din context, tu, conform percepției – ai trăit o întunecare a vederii și-atât.

Percepția este, aproape întotdeauna falsă. Nu experimentezi ceva direct, ci experimentezi doar o reprezentare a ta despre ceva.

Vorbesc din cărți. Fundamentele psihologiei, nu filosofie zen, ok? Deși, filosofia orientală, iată, zice tot aia, numa' că cu alt accent, ca să zic așa.

Concluzie?
TOTUL este o iluzie.
Vezi definiția din DEX, copiată 19 rânduri mai sus.

Iar iluzia mea, după ce că era iluzie, era și tembelă. Eu trăiam într-o lume populată exclusiv de oameni deștepți, sau ne-proști, pentru că cuvântul "prost" durea.
Mă durea pe mine, personal. Că mă făcea tata proastă când eram mică. Și m-a durut rău.

Auzi, mă. Io nu credeam în prostia omenească, dar credeam în limitări. Adică, după DEX – nu credeam în prostie, dar credeam în... prostie.

Vai-și-amar ce face exaltarea din om.  Te face din bou ce ești – o vacă mai cu moț.

De aceea, în multe dintre articolele mele insist cu echilibrul. Căci ăsta este miezul – și-n cunoaștere, și-n spiritualitate, și-n trăirea de zi cu zi, și-n tot.

Crede cineva că – exaltându-se pe pozitiv, așa, își este sieși, sau vieții, sau oricui altcuiva de real folos?
Ia. Un exemplu. Ce zici să mergi la doctor, să-i zici că te doare rău abdomenul, vomiți, ai leșinat, și ai frisoane, iar ăla să-ți tragă un zâmbet divin, așa cum e la modă acum, și să-ți zică pe un ton plin de iubire – că nu, tu nu ești bolnav, tu ești perfect! Ești o rază de iubire, și el te prețuiește pentru ceea ce ești, că sunteți Unul!
Și tu leșini, îți revii din nou, borăști pe halatul lui imaculat, și strigi "Frățicăăăăăăăă!!!! Treeeezzziiiirrreeeeaaaaaaaa! Bagă de-ale tale, sări cu o pastilă, fă un EKG, ia o tensiune, bagă bisturiul, FĂĂĂĂ CEVAAAA CĂ MOOOOORRRR!"
Și el să răspundă cu același zâmbet radios: "Nu, nu există moarte, există doar iubire și energie, și viața e frumoasă, și tu ești frumos așa cum ești, și...."
Și tu-l întrerupi, că nu mai poți, simți că-ți dai duhul lângă el, îl tragi de mânecă, cu ultimele puteri, îi arăți sângele cu care l-ai împroșcat la ultimul vomat, dar el nu se lasă, el continuă să zâmbească extaziat, și-ți bagă la greu citate de pe facebook, din-alea grele, cu lumină și iubire, și totul e frumos și perfect, și divin.

Înțălegi la ce mă refer la ce zic?

Na.
Exaltarea n-are valoare spirituală.
Promit.
Am citit mult.
Ezoterism din acela adevărat, nu de pe facebook: Nu agreează exaltarea.
Ortodoxie: Nu agreează exaltarea.
Budism: Nu agreează exaltarea.
Sufism: Nu agreează exaltarea.
Psihologie: exaltarea este considerată o deviație comportamentală.

Deci, revenind cu picioarele pe pământ. Ca o paranteză, împământarea este una dintre cele mai importante tehnici de reglare, sau resetare. Dar mulți adepți de curente spirituale – se crispează când aud așa ceva. Doamne fere', păi ei vor să zboare cot-la-cot cu îngerii, ce împământare? Pământul e yax, fui, caca.

Există proști.
Cine are, are, cine n-are, n-are. Minte.
Asta-i viața. O iluzie cap-coadă, dar niciodată fără sens. Niciodată fără sens. Asta include și proștii, ok? Că de n-ar fi, nu s-ar povesti.

A'propos de asta: voi, ghiocei imaculați, care vă scuipați în sân la auzul acestui oripilant cuvânt "Prost": aveți idee de ce, oare, prostia omenească a fost povestită și dezbătută de majoritatea autorilor consacrați?
Aveți idee de ce există atâtea proverbe din bătrâni cu proști?

Iată, spre exemplificare, câteva vorbe de duh:

1.    Prostia este eternă și invincibilă. Alexandru Paleologu
2.    Prostia este o suferință nedureroasă a inteligenței. Emil Cioran
3.    Proștii mor, dar prostia rămâne. Ion Luca Caragiale
4.    Prostul cel mai prost e prostul alterat de filosofie. Lucian Blaga
5.    Numai prostia poate să n-aibă intermitențe. Grigore Moisil
6.    Cu cât regula e mai strictă, cu atât capul care a conceput-o e mai prost. Jean de la Bruyere
7.    Prost nu e cel ce nu înțelege unele lucruri, cât de multe, ci acela care le înțelege pe toate pe dos. Nicolae Iorga
8.    Orice prost poate ști, scopul este să înțelegi. Albert Einstein
9.    Un prost găsește totdeauna unul mai prost, care să-l admire. Nicolas Boileau
10.  Cele mai comune două elemente ale universului sunt Hidrogenul și prostia. Harlan Ellison
11.  Dacă nu există întrebări stupide, atunci ce gen de întrebări pun proștii? Devin brusc deștepți în timp ce pun întrebările? Scott Adams
12.  O greșeală des întâlnită, pe care oamenii o fac când încercă sa proiecteze ceva 100% antiprostie, este aceea de a subestima inventivitatea nebunilor veritabili. Douglas Adams
13.  Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligența, inteligența are limitele ei, prostia nu. Umberto Eco
14.  Prostii se plâng că nu sunt cunoscuți suficient de mulți oameni. Confucius
15.  Doar două lucruri sunt infinite: universul și prostia umană; iar de cea din urma sunt foarte sigur. Albert Einstein
16.  Cu cât e mai mică mintea cu atât mai mare e îngâmfarea. Aesop
17.  Prostia are oroare de anonimat. Vasile Ghica
18.  Prostia ar putea contribui la progresul societății numai dacă devine impozabilă. Vasile Ghica
19.  Prostul cu memorie bună are la dispoziția lui multe gânduri și fapte, dar nu știe să tragă din ele nici o concluzie. Luc de Clapiers
20.  Nu este nici o rușine să te naști prost, rușine e să mori prost. Marin Sorescu
21.  Proștii se plâng că nu sunt cunoscuti de suficient de mulți oameni, înțelepții se plâng că nu cunosc suficient de mult oamenii. Confucius
22.  Un prost învățat e mai prost decât un prost neînvățat. Moliere
23.  Extazul este ramura netaiată a umilinței în fața prostiei. Sorin Cerin
24.  Am răbdare când e vorba de prostie, însă nu cu cei care sunt mândri de ea. Edith Sitwell
25.  Ştiu că sunt prost. Dar când mă uit în jur, prind curaj. Ion Creanga
26.  Singurul nostru dușman pe lume este prostia, întunecimea de minte. Thomas Carlyle
27.  Genialitatea poate avea limitările sale, dar prostia nu are acest handicap. Elbert Hubbard
28.  Nu există nici plante rele, nici oameni răi, nu există decât proști cultivatori. Victor Hugo
29.  Proștii sunt coșmarul rațiunii. Costel Zagan



duminică, 14 august 2016

Ciudățenii


  • Deși folosim cu regularitate tehnologie care are la bază principii de fizică cuantică (telefonul mobil, aparatele RMN, electroencefalografe, etc....), există încă oameni de știință și cadre didactice care contestă această latură a științei. Ba mai mult, fizicienii clasici (fizică newtoniană) refuză integrarea fizicii cuantice. Astfel, în prezent există două fizici: fizica relativistă și fizica cuantică. Cele două se studiază separat, ca două domenii distincte.
  • Deși biochimiști de renume (William McDougall, Rupert Sheldrake), în urma unor experimente de amploare, afirmă că există un câmp morfic, o stare de interconectare în timp – spațiu, o perpetuare a informației la nivel de mental inconștient, fără comunicare verbală, biologii încă refuză să renunțe la teoria evoluției. Există experimente care o contestă categoric. Cu toate acestea, comunitatea oamenilor de știință încă nu acceptă alte variante.
  • Deși s-a constatat că molecula de apă este mai mare decât canalul celulei  (aquaporină), și cu toate acestea apa are un circuit regulat intracelular, aceasta folosind, în fapt, starea de undă în momentul trecerii – medicii continuă să privească organismul uman ca materie și-atât. Comunitatea științifică refuză să privească organismul uman ca pe un sistem complex undă \ particulă. Cu toate acestea, razele X ale aparatelor radiologice nu ar revela imagini din corp, dacă acesta nu ar avea proprietatea de undă (razele pot pătrunde materia, dar imaginile revelate pe monitor se produc în starea de undă).
  • Deși se predă chiar și în clsele primare faptul că imaginea se formează prin impuls electromagnetic (biofoton) captat prin organul ochi, transformat apoi în impuls neuronal la baza cortexului, în zonele lobului occipital, 99,9% dintre oameni nu-și pun întrebări cu privire la semnificația acestei informații. Mai mult, nici măcar specialiștii în domeniu nu par dispuși să facă o schimbare de paradigmă, în ciuda evidentului. Și mai mult, încă nu se poate explica științific care este procesul exact la baza lobului occipital, prin care impulsul neuronal este reconvertit în informație vastă și precisă (imagine). Același lucru este valabil cu privire la sunet. Este necunoscut felul în care omul este capabil să diferențieze voci, tonuri ale vocilor, etc. În fapt noi captăm unde electromagnetice cu diferite vibrații. Acestea sunt transformate în informație. Precizia cu care reușim să diferențiem este încă un mister.
  • Deși se știe fără dubiu că suntem capabili să captăm informații doar între anumite praguri vibraționale (ale undei electromagnetice transformată în impuls neuronal, transformată apoi în imagini, sunete, senzații) – se ignoră cu desăvârșire că, în fapt, celelalte frecvențe pe care nu suntem capabili să le captăm, conțin tot atâta informație ca și cele pe care le putem decoda.
  • Mai mult, deși este cunoscut faptul că, deși nu putem decoda în plan conștient acele unde cu frecvențe care depășesc pragurile minime și maxime, în fapt, noi le înmagazinăm ca informație subliminală – majoritatea specialiștilor în domeniu încă studiază omul doar prin prisma informațiilor pe care le deține în planul conștient.
  • Deși există nenumărate cazuri în lume de oameni care captează și emit  informații dincolo de pragurile liminale clasice (telepatie, telekinezie, levitație, clarviziune, claraudiție, experiențe extracorporale, precogniție, postcogniție, capacități mediumice), cazuri studiate de oameni de știință, totuși, aceste studii sunt ignorate, ba chiar ironizate de majoritatea specialiștilor. Astfel că, în ciuda faptului că există cazuri celebre (și mai puțin celebre) incontestabile, parapsihologia este considerată o pseudoștiință. Comunitatea științifică ironizează acest domeniu. Aparate specializate din structurile  militare – nu.
  • Deși majoritatea dintre cei care vor citi aceste rânduri își vor pune întrebări, și se vor simți deschiși la minte, în maxim 3 zile, 99% dintre voi veți continua să vă trăiți viața cu aceleași credințe.
  • Deși, personal, cunosc aceste lucruri, și în conștiința mea au valoare de adevăr incontestabil, îmi trăiesc viața în acord cu credințele generale.


miercuri, 3 august 2016

File de jurnal - în noapte



Privesc cu ochii semi-deschiși, în obscuritate, aceeași goangă, trecând prin același loc, ca în fiecare noapte, la aceeași oră.
E traseul ei.
Pe strămoșul său l-am ucis cu sânge rece, într-o noapte, pe la aceeași oră. Își făcea ruta, dar ruta sa traversa camera mea. Iar eu m-am speriat de-o goangă așa de mare. Gândind că ar putea urca pe Maya în timp ce eu dorm, am încălțat un papuc – și-am zdrobit-o fără resentimente.
I-am nimicit în același fel câteva generații. Până mi s-a aprins (finally) un beculeț: Bre, ăștia nu se termină. E ceva dincolo de rătăceală. În toată casa nu există nicio goangă. Doar asta, pe care, oricât aș omorî-o, ea revine. Urmașul ei, urmașul urmașilor ei, sau poate că, de fapt, nu moare niciodată.
Apoi am început s-o observ.

Are tabieturile ei. Exact prin mijlocul camerei, exact la miezul noptii, exact din același loc spre același loc.
Nu sunt mai multe, e una singură, care nu deviază niciodată de la ruta ei.
Am încercat să-i pun capcane, am luat covorul, crezând că-i ține linia. Neam. Tot pe-acolo. Noapte de noapte.
Acum coabităm în pace.
Când o observ, o salut în minte. Și-mi văd de treaba mea.
De Maya nu s-a atins niciuna, niciodată. Sau, daca au făcut-o, au fost inofensive. Mayuca mea n-a avut niciodată bubițe sau iritații.
Oricum, n-ar avea ce să caute în pat. Are traseul ei de la care nu se abate niciodată.

Închid ochii, și refac traseul către Satchinez. Merg cu trenul în gândul meu, și ies pe fereastra larg deschisă, aproape zburând paralel cu trenul.
Ajung în același loc în care văd șoimul.
Un șoim alb, care planează elegant deasupra câmpului de floarea-soarelui. De fiecare dată când trec pe-acolo. Chiar și în visul meu.
În primii ani am crezut că e un semn.
Apoi mi-am dat seama că e un dat.
Ani peste ani.... peste 15 ani.... șoimul cel alb mă acompaniază în drumul meu.
Doar în afara orașului.
În oraș a venit doar când eram însărcinată.
A venit cumva hoțește. Stătea nemișcat într-un pom, privindu-mă fix. Eu mă lungeam pe-o bancă, pe malul Begăi, și meditam. Seară de seară. În același loc. Dădusem și un  nume băncii mele. Îi ziceam "magic spot".
Când s-a simțit prins, a tăiat-o.
Dar nici mie nu mi-a fost totuna. În primă fază am crezut că-i bufniță albă.
Târziu mi-am dat seama că fusese șoimul meu.
Mă-ntreb mereu ce-a căutat în oraș. Traseul lui e altul. Îl știu prea bine.

Deschid ochii. E atât de târziu. Mâine am de făcut selecția la medicamente, dacă-mi semnează comisia repede – poate reușesc să scriu și comenzile la distribuitori, să nu uit de referatul pentru curs, neapărat să-l fac, să nu rămân fără cazare. Andreea, ține minte: R E  F E R A T U L.

Închid ochii. Fascinantă chestie. Există un câmp morfic pe care știința nu-l contestă. Sau acum îl descoperă ca atare. Eu învățam despre el pe la 15 ani. În moduri oculte. Nu. În mod cât se poate de cult și vizibil, despre ocultism. Despre care am înțeles între timp de ce este indicat să rămână ocult. Gizăs. Mare e grădina. Mare, mare rău.

Câmpul ăsta morfic despre care vorbesc biochimiștii moderni - este mentalul colectiv despre care vorbea Jung la vremea lui.
Cred că l-am visat azi-noapte. Sigur el era. Era vocea lui. M-a întrebat dacă mi se rostește numele la liturghii în acest moment. Se poziționase cumva în spatele meu, și-mi vorbea aproape în ureche, peste umărul drept. I-am spus că cred că da, nu știu sigur când am pus ultima dată pomelnice. Mi-a răspuns că s-au terminat cele 40 de zile. Și că e bine să mai pun. Ca și când ar fi făcut el însuși o descoperire științifică, mi-a comunicat: "Este bine să vi se citească numele în timpul liturghiei". Oare de ce am uitat visul până la ora asta? Act ratat? Posibil. Ultima dată a fost cam aspru cu mine părintele. Deși, în fond, chiar asta îmi doresc. O mână fermă de care să știu sigur că mă sprijin de mă-mpiedic.

Deschid ochii. R E F E R A T U L.

Închid ochii. Marea. Marea Neagră. Știi ce este comic? Am iubit alte mări, am locuit pe malul mării, în alte țări, dar niciodată nu m-am bucurat de marea noastră. Un singur întâi de mai l-am petrecut la mare în România. Maxim o oră. Atât.
Habar n-am cum e marea mea, deși iubesc cu tot sufletul marea altor țări.

Da. Posibil să fi trecut 40 de zile de când am pus ultima dată pomelnice. Thank-you Carl Gustav Jung. You're my hero.
Ce chestie extraordinar de fantastică. Tu îmi apari mie în vis, și-mi tot dai chestii folositoare, deși nu cred că am făcut ceva să merit. Ultima dată când te-am visat (și prima, de altfel) – habar n-aveam cine ești. Mi-ai prezentat clinica ta, eu neștiind că tu chiar ai condus una, în  realitate. Și mi-ai spus să iau bine aminte, că într-o bună zi asta va fi treaba mea. Dar eu te-am ascultat doar parțial. Am făcut Psihologia, dar nu lucrez, așa cum mi-ai indicat tu. Fac cu totul altceva. Și tu, în loc să te superi, îmi apari în vis, după atâția ani, ca și când ai lipsit o oră, ca și când nu s-a întâmplat nimic, și-mi vorbești în continuare. Tot ca un profesor – părinte.
Mă jur că sunt impresionată. Și o spun intenționat așa, că chiar am fost o țigancă în raport cu Jung. Mură-n gură mi-a dat. Iar eu lucrez în.... Achiziții publice. Dar el îmi dă în continuare. Nici nu știu cum să mă adresez dacă vreau să-i vorbesc. În vis părem să avem o legătură foarte apropiată. În realitate mi se pare atât de puțin probabil.

O mână fermă.
Niciodată nu mi-am dorit profesori indulgenți. Nici superiori, nici duhovnic, nici în niciun domeniu nu mi-am dorit indulgență. Chiar dacă, poate, în unele momente m-am simțit exasperată. În ciuda felului aproape naiv în care zâmbesc, cred că sunt puțin sado-maso. Adică, nu mă condamn pentru pretenția asta de la mine în viață, de a excela. Niciodată nu aș vrea să mă plafonez. În niciun domeniu în care-mi bag nasul. Dar chiar nu-s și eu puțin comodă, măcar uneori?
Țin minte și acum șocul pe care l-am avut când părintele Serafim mi-a spus să plec în pace că Dumnezeu mă iubește. "Niciun canon, părinte?" "Niciun canon, fata mea. Fă ce faci, că-i bine." Da' ce fac? Ce, Doamne, fac, că numa' ușă de biserică n-am fost.......

Și-acuș se fac doi ani. De când am înțeles cât de ușor se trece dincolo. Doi ani de când încerc să trag cu ochiul pe după valul uitării.

Auzi, cică niciodată să nu renunți la visele tale. Du-te și culcă-te. Cred că mi se aplică. Noapte bună.