duminică, 30 octombrie 2016

De-ale iubirii valuri



Am un frate mai mic decât mine cu șapte ani. Și unul cu trei ani mai mic decât mine. Mijlociul are o soție, o căsnicie fericită. E echipă cu soția lui. Știi cum? Mă și când au fost la cuțite, poate, unul cu altul, de-afară n-ai văzut altceva decât o pereche unită. S-au certat în casa lor, și de-acolo n-a ieșit niciodată. Și nici ei n-au ieșit. Nici ea n-a dormit la mama de necaz, nici el n-a dat bir cu fugiții. Acolo au rămas, curjoși amândoi, unul lângă celălalt, până s-a făcut soare la loc. 
Juniorul are o relație serioasă, că așa se denumesc încă, la fel ca pe vremea mea. Dar se ceartă des. Se ceartă rău, cu pasiune, cu scântei. Foc și pară-n jurul lor când e supărare-ntre porumbei. N-am cum să uit niciodată cum i-am rugat eu într-o după-masă să vină cu mașina după mine la lucru, că leșinasem și mi-era teamă să merg singură acasă. Am urcat în mașină, ei tăceau, eu, la fel tăceam, mă gândeam că-i tăcere pentru că nu se așteptau să fiu eu așa, eu tăceam că mi-era greu și să-mi țin capul drept, plus că mă rodea un fel de ciudă pe mine, că clacasem.
 
Și dintr-o dată, în timp ce frate-miu accelerează, ea deschide ușa de la mașină și își ia avânt să se-arunce din mers. Frate-miu o prinde din zborul căderii, o trage înapoi, ea îl pleznește, el ține cu o mână volanul și cu alta dă-napoi, și dintr-o dată se zvârle din nou în ușă, o deschide, și dă să se-arunce de-a rotogolul.
În timpul ăsta mașina tot mergea, nu-ți imagina c-a frânat zbanghiul, că n-a făcut asta, mă tot gândeam că confundă frâna cu accelerația, că-i tot ziceam cu un simulacru de voce insesizabilă să apese cealaltă frână. Nu mă auzea nimeni, oricum, că ei și răcneau în timpul ăsta. Jur că n-am înțeles o iotă. Și-mi tot ziceam în cap că oi fi leșinat la loc, și astea sigur sunt halucinații, gizăs, chiar sunt grav bolnavă.
Mă și calculam: deci când am urcat în mașină, amândoi erau liniștiți, și deci, dacă mașina stătea pe loc, ea ar fi putut să coboare civilizat, și, fiind în poarta unui spital, cu atâta lume în jur, ar fi putut să dispară imediat dacă chiar dorea să plece. Clar, nu are nicio logică, e halucinație, fetiță, ejpraf.
A trecut un semafor pe roșu, în plin centrul orașului, unde traficul nu iartă, a virat stânga, fără să lase nimic în față, timp în care, printre tentative repetate de aruncături din mașină, se loveau ca demenții. Parte-n parte-și dădeau, tată. Jur că n-am putut să intervin. Unu – pentru că n-aveam vlagă-n mine nici să mă țin pe mine dreaptă, și doi – pentru că nu aveam ce naiba să le fac, eventual să fi avut un gun la mine să dau un foc să-i șochez, că altfel.... ei erau prinși rău în filmul lor horror.
Când aproape să-i reușească (viitoarei) cumnate săritura din mers – a frânat și el. Urlau ca doi muribunzi.
Doar imaginează-ți: în centrul orașului, pe un pod, paralel cu liniile de tramvai, noi, parcați ușor, doar ușor perpendicular cu trotuarul, aproape paralel, mașina se zguduia de ziceai că acuma-i prăpădul, din două una – ori cutremur, ori hard sex, o ușă deschisă din care tot ieșeau picioare în aruncătură, iar intrau, iar ieșeau, și urlături. Mai mult își strigau numele, dar mai răzbea și câte-un "te urăsc", "nu fă asta", etc....
Acuma, io – mi-am ascultat cumințică instinctul de supraviețuire, și-am ieșit cătinel din mașină. Nu puteam să-i las așa, sunt ai mei, și gândeam la următoarea mișcare: să sun la poliție să-i potolească, sau să ard etapele și să sun direct ambulanța, că tot acolo se-ajungea la cum evoluau evenimentele. Dacă nu ei, dar eu sigur. Frate-miu striga la mine să-i împing picioarele-n mașină, ea dădea din picioare frenetic, el o imobilizase cumva cu brațele așa încât să nu poată sări din mașină, eu, cu același simulacru de voce insesizabilă îi ziceam s-o lase să plece, că mașina nu mai e în mers, nu mai este în pericol. El urla: împinge-i picioarele odată și închide ușa!!! N-o las să plece așa, o să plece după ce se calmează!!!!

La un moment dat, am intrat într-un fel de regresie. Mă vedeam aievea în urmă cu 10 ani, eram eu deasupra mea, într-o dimineață de după revelion, eu la volan, tatăl lui Maya în dreapta, ne certam. Rău, rău ne certam, și pe măsură ce ne contram, eu acceleram, iar el îmi urla obsesiv să opresc mașina că murim. Asta mă enerva mai rău, și-n loc să opresc, eu acceleram, că n-aveam decât 190 la oră, ce naiba, pussy, las' că-ți arăt eu cum e viteza, nu 190 la oră. Îmi vedeam chipul de maniacă, îl vedeam pe el speriat ca naiba, și mă oripilam de mine.
Mulți ani mi-a reproșat de-atunci că am vrut să-l omor, iar eu am râs de fiecare dată. Îl făceam pisicuță, că, în amintirea mea lucrurile derulau altfel, a fost doar un raid pe adrenalină, atât.
Când am oprit mașina s-a dat jos și-a mulțumit lui Dumnezeu că a scăpat. A urcat în mașina unor prieteni, și eu am condus singură până la Timișoara. Mi-a dat 800 de telefoane, și dacă lui nu i-am răspuns, a pus-o pe maică-sa să mă sune, îngrijorat că poate am pățit ceva în drum spre casă.
Mă-ntorc din nou în realitatea prezentă, juniorii își dau în continuare, dar parcă tot pe lângă nimeresc, se zbat, se zbat ca niște nebuni, închid ochii să-mi recapăt imaginar un echilibru ce părea să-mi alunece printre degete, și ajung din nou deasupra mea, tot în mașină, înainte să opresc. Nu.... nu.... vreau înapoi la nebunii ceilalți, hai Andree, pleacă, hâș, dispari, nu te suport, nu mai vreau! N-am de ales și îmi privesc ființa în miezul șocului de adrenalină, că nu pot numi altfel starea de-atunci. Direct eram nebună. Fața mea era a unei maniace. Încerc să mă ating, dar trec prin mine, n-am nicio autoritate, sunt doar o ceață a viitorului ce-și privește neputincioasă trecutul zbuciumat.
Mă-ntorc în prezent, sunt disperată de neputință, o apuc pe fată de cap, mă apropii de fața ei la un centimetru, și-i spun pe un ton ferm: calmează-te, acum calmează-te, în clipa asta. Stai frumos în mașină fix 3 minute până ajungeți acasă, te calmezi, apoi faci fix ce dorești. Fugi, mergi liniștită, faci tumbe până acasă, fix cum vrei. Dar acum taci și bagă picioarele-n mașină pân-acasă. Trei minute maxim.
A făcut ochii atât de mari încât mi s-a rupt inima. Tot eu??? Eu??
Da, tu. Da. Tu să pui frumos picioarele, acum, că mă lovești, și să mergeți frumos acasă, încercați să nu muriți încă o stradă în drum drept, și-apoi faceți ce vreți. Nu ai voie să te arunci din mers din mașină, nu ai voie să pui viața nimănui în pericol, nici măcar pe a ta. Nu ai voie. Hai, acas' cu voi.
Am închis ușa de la mașină și le-am făcut semn să plece, ca un rutierist în exercițiu. Apoi am plecat șontâc – șontâc pe jos. Claxonau după mine să urc în mașină, dar, tot ca un rutierist, le-am făcut semn să-și vadă de drumul lor.

Nu doar că mi-era teamă că vor continua până-n primul pom, dar eu acum aveam de liniștit o fiară din trecut.

Un secol a părut să dureze să traversez podul. Și-n timp ce mergeam, curățam. În timp ce vorbeam cu cumnata, trăiam în dublu. Vorbeam cu mine. Cu dementa de la volan care o călca peste 200, și părea să se și amuze de frica celui de lângă ea. Și dementa a frânat. Regulamentar, într-un loc de refugiu.
De-acum vorbeam cu mine. Îmi spuneam calm ce om bun sunt eu de fapt, și cât de bună-i cumpătarea. Ce frumoase pot fi diminețile de după revelion, și ce minuni voi trăi eu chiar peste întâmplările alea ce păreau atunci atât de dramatice. Multe mi-am povestit eu mie. Tot drumul mi-am povestit, blând și așezat, în timp ce eu-trecutul conduceam din ce în ce mai relaxat. M-am acompaniat frumușel până-n fața blocului, și-am așteptat până a sunat mama-soacră. Apoi am plecat în viața mea. Copilașul meu născut chiar într-o zi de revelion mă aștepta cuminte acasă, acușica era ora să se trezească din somnul de după-masă.

.... Am avut această ocazie unică să mă confrunt eu cu mine, să mă văd aievea cu ochi înțelepți, și să-mi vorbesc eu mie în spirit de-mpăcare. Eu cu mine să mă-mpac.
Față-n față.
Am avut ocazia să-mi privesc în ochi fiara dezlănțuită și s-o liniștesc, povestindu-i tot ce avea nevoie să știe în acele momente: nu peste 10 ani, nici peste doi, ci fix în clipele alea de zbucium interior și haos.

O perioadă am uitat complet ce a urmat acelei dimineți. Acum îmi amintesc. Am stat câteva zile departe de tot. Și-am visat un vis ciudat. Atunci n-avea sens, dar acum are. Acum, trăind întâlnirea aievea, visul are însemnătate. Nu-i ușor s-ajungi la tine. Nu atunci când tu fugi de orice te-ar putea pune față-n față cu propriii demoni.
Da, a fost o intervenție. A fost propria mea intervenție peste bariera timpului.

Vrei să știi ce mi-am spus, printre multe altele?
Mi-am spus că atunci când alegi să formezi un cuplu cu cineva, este important în fiecare clipă să nu uiți că faci parte dintr-o echipă. Indiferent de problemele care, inerent, apar de-a lungul timpului. Că n-am auzit încă de vreo pereche care chiar să nu se mai calce pe coadă din vreme-n vreme. Că așa suntem construiți. Diferiți, dar cu un punct de complementaritate.
Trebuie doar găsit punctul. Acolo-i șmecheria.
Și că secretul cuplurilor longevive și fericite ăsta este: spiritul de echipă înrădăcinat bine între două persoane diferite, dar complementare. Te mai cerți, te mai împaci, dar atât cearta cât și-mpăcarea să fie-n doi, pentru doi. Nu separat. Adică tu în tine nu renunți la celălalt, nu-i cauți greșeli ca să-l faci vinovat de crimă-n relație, că nu e competiție, nu e, e unime, sunteți doi în aceeași tabără. Amândoi vreți să meargă, amândoi vă iubiți. Nu face complet de judecată din relația ta, c-o ucizi, și te ucizi pe tine, ca individ care, de fapt chiar își dorește această relație. Și dac-o dorești, fii în ea. Fii, că nu te oprește nimeni cu excepția ta. Tu cu demonii tăi interiori care-și urlă complexele, și cer sânge pentru dureri mai vechi. Dar durerile vechi nu sunt vina partenerului tău de viață, și nu repari nimic din trecutul tău distrugând o relație în care ai intrat cu drag și dorința de a funcționa. Nimic nu funcționează atunci când, în loc să te focusezi pe iubire, s-o hrănești, s-o crești, tu te focusezi pe greșelile partenerului tău. Relația nu este competiție. Nu așa se repară ceva, apăsând cu piciorul pe capul celuilalt, căutând ocazii de reproș și bosumflare, căutând să-ți arăți imaculata ta nevină, așa doar se ucide, se ucide entitatea relație, se ucide omul de lângă tine, se ucide propriul suflet care tânjește după armonie, iar armonia se face cu armonie. Așa cum salata de cartofi se face cu ... cartofi. Echipă. Între doi oameni care se iubesc și doresc să fie împreună. Îți asumi asta, și te comporți ca atare. Nu faci pe mimoza ofticată la fiecare adiere de vânt, nu o termini de fiecare dată când nu-ți convine un cuvânt ca după două zile să te sucești că vrei-napoi, că, de fapt, iubești și vrei să treci peste. Trece din prima peste, că știi ce vrei. De-aia ești acolo, că vrei. Atunci numești relație ce ai cu cineva, când deja știi ce vrei. Asumă-ți. Fii bun cu tine și nu-ți pune singur piedici, nu-ți faulta partenerul cu isterii de moment, că astea se-adună, se-adună, și într-o bună zi te trezești singur, tu cu tine și cu dracii tăi. Și-apoi acuzi că n-ai fost înțeles, că tu de fapt ți-ai fi dat și viața pentru iubirea ta, și ea, iubirea, te-a lăsat pe tine prea ușor. Dar tu n-ai vină, că i-ai demonstrat de o mie de ori că ea greșește între voi doi, și ai avut dreptate de fiecare dată. Na, să-ți fie de bine cu dreptatea ta cu tot, ia-ți-o și fă dragoste cu ea atunci.

Printre altele, astea mi le-am spus.

În rest le-am vorbit dracilor din mine. Ca să fie bine acolo de unde pleacă toate sămânțele de scandal cu oricine altcineva. Le-am arătat puterea lui Te iubesc și s-au dus de bună-voie în treaba lor. Nimic rău nu se duce cu conflict. Nu există așa ceva – luptă cu răul. Este o aberație. Ca să scapi de-un rău, aduci un bine. Nu poți să lupți contra luptei. Faci pace. Atunci lupta încetează. Când faci pace. Faci pace în tine întâi. Ca să te poți manifesta fără conflict. Cât zace-n tine conflictul – orice te poate stârni. E conflictul tău și n-ai unde să fugi de el. Așa că faci ordine-n tine, acolo unde știi că doare și se cere împăcat. Și-apoi le vezi diferit pe toate. Că filtrele tale sunt de-acum eliberate de un strat de mâzgă.
Pare simplu cum o spun așa, una după alta, la foc rapid, ca și când ți-ai zis două chestii și gata – ești ca nou. Nu e. Nu vreau să te mint, nici să fac pe intelectuala idioată, fluturând isteric o teorie goală.

E greu. E de muncă. E de insistat, de răbdat, de acceptat chestii care dor, nimeni nu și-a rezolvat viața-n două mantre.

Dar e cel mai bun lucru pe care-l poți face vreodată pentru tine.

N.B.: Dă click pe melodie și ascult-o. S-o asculți, nu doar s-o auzi.

sâmbătă, 29 octombrie 2016

Dumnezeul meu



Eu cred că Dumnezeu este un subiect foarte intim. Chiar dacă este Unul și Același pentru toți, în Adevărul Său, El este diferit pentru fiecare în parte, în percepția personală. Am stabilit deja că lumea noastră este una a percepției personale, a interpretărilor. Întâi au spus-o filozofii, apoi psihologii pionieri, apoi fizicienii moderni.



"Extraordinara experiențã realizatã de o echipã de cercetãtori . compusã din fizicienii Alain Aspect, Jean Dalibard și Gérard Rogère . de la Institutul de opticã teoreticã din Paris ar putea fi una dintre descoperirile cele mai semnificative ale acestui secol. Concluziile sale au pus capãt uneia dintre dezbaterile cele mai vechi ale istoriei științei și au pus în dubiu anumite postulate fundamentale care serveau la definirea a ceea ce noi numim «realitatea».
Echipa lui Aspect a confirmat în mod strãlucit teoria cuantelor, altfel spus, studiul materiei la nivel infra-atomic.
...Pe scurt, experiența lui Aspect aducea dovada uneia dintre urmãtoarele douã posibilitãți: sau realitatea obiectivã nu existã, și a vorbi despre lucruri și obiecte având o realitate în afara spiritului unui observator este un nou nonsens; sau este posibilã o comunicare mai rapidã decât lumina cu viitorul sau cu trecutul. Asupra acestor douã puncte, concluziile experienței lui Aspect sunt fãrã echivoc. Nu este vorba de propunerea unor ipoteze! Una dintre aceste două opțiuni trebuie sã fie acceptatã acum ca un fapt."


Zice Michael Talbot (fizician) în introducerea cărții sale "Beyond the Quantum".

Experiența la care face referire fizicianul, este celebrul experiment cu fotonii de lumină, care, despărțiți la o distanță de 10 kilometri, au avut reacții identice, cu toate că s-a acționat asupra unuia singur. Ca un fel de "telepatie cuantică", așa cum se exprimă cel mai bine cercetătorii.

Mai vreau să vă redau un dialog purtat între un filozof francez, Jean Guitton, și doi fizicieni – Grișa Bogdanov și Igor Bogdanov:


"G.B.: ...Fizica nuclearã ne aratã cã la nivelul nucleului atomic trebuie sã întâlnim particule numite «elementare», în mãsura în care nu existã nimic «mai mic» decât ele: quarkurile, leptonii și gluonii. Dar din ce «material» sunt fãcute astfel de particule? Care este «substanța» unui foton sau a unui electron?
Pânã la mijlocul secolului, nu se știa sã se rãspundã la o astfel de chestiune. Anterior, puteam judeca prin puterea a douã mari «instrumente» de gândire, care sunt teoria relativitãții și mecanica cuanticã. Or, o descriere completã a materiei implicã o fuziune a acestor douã teorii într-un ansamblu nou. ...Astfel, dupã ani de tatonãri și eforturi, a apãrut ceea ce numim «teoria cuanticã relativistã a câmpurilor».

J.G.: Ceea ce ne apropie, se pare, de concepþia spiritualistã a materiei...

I.B.: Exact. În aceastã perspectivã, o particulã nu existã prin ea însãși, ci numai prin efectele pe care le genereazã. Acest ansamblu de efecte este denumit «câmp». Astfel, obiectele care ne înconjoarã nu sunt altceva decât ansambluri de câmpuri (câmp electromagnetic, câmp gravitațional, câmp protonic, câmp electronic); realitatea esențialã, fundamentalã, este un ansamblu de câmpuri care interacționeazã în permanențã între ele.

J.G.: Dar în acest caz, care este «substanța» acestui nou obiect fizic?

I.B.: În sensul strict al cuvântului, un câmp nu are o substanțã, decât ceva vibratoriu; este vorba de un ansamblu de vibrații potențiale la care sunt asociați «quantonii», adicã particule și mai elementare de diferite naturi.
...Aceasta revine la a spune cã «fondul» materiei este de negãsit, cel puțin sub forma unui «ceva», ca ultimã pãrticicã a realitãții. Noi putem cel mult sã percepem efectele generate de întâlnirea dintre aceste entitãți fundamentale prin efectele lor fugitive, fantomatice, despre care spunem cã sunt «interacțiuni».

J.G.: Prin urmare, cunoașterea cuanticã pe care o avem asupra materiei ne conduce la a înțelege cã nu existã nimic stabil la nivel fundamental: totul este în perpetuã mișcare, totul se schimbã și se transformã fãrã încetare, în cursul unui balet haotic, indescriptibil, care agitã frenetic particulele elementare. ...Ceea ce voi numiți «câmp» nu este altceva decât o fereastrã deschisã cãtre ultimul plan mult mai profund, care este poate Divinul. ...Sub acest voal, existã o realitate stranie, «profundã»; o realitate care nu ar fi fãcutã din materie, ci din spirit....."


Na, ca să vezi cu ce se ocupă oamenii serioși în zilele noastre.

Prin prisma acestor concluzii, eu, personal, pot trage o singură învățătură, mare și lată. Aceea că, a vorbi despre un adevăr fundamental, este, până la urmă – o chestie foarte personală. Fundamentele ființei mele diferă în percepție și înțelegere de ceea ce percepe și interpretează oricine altcineva.

Este și o chestie de alegere. În fond, avem câteva documente care vorbesc despre un Adevăr universal. Peste tot în lume există, independente unele de altele, și toate vorbesc, chiar dacă în limbi diferite și diverse moduri de expunere - despre existența unui Creator omniprezent, omnipotent, etern, adică fără început și fără sfârșit, nemărginit.
Suntem atenționați că, prin prisma mentalului formatat liniar, omul nu poate înțelege în totalitate Ființa și Realitatea Creatorului, care este nonliniar.
Așa cum nu vedem, deci nu înțelegem spectrul infraroșu sau pe cel ultraviolet. Sunt frecvențe ale luminii care sunt sub sau peste pragul nostru liminal. Subliminale. Ele există, dar pe o frecvență dincolo de formatarea noastră vibrațională a percepției.

Și este o alegere. Spre exemplu, noi suntem trei copii la mama. Eu sunt cea mai mare, și mai am doi frați. Acasă nu am primit o educație spirituală. Adică am primit una, prin lipsa ei. Ba chiar tata ne spunea că nu există niciun Dumnezeu, și că cei care vorbesc despre așa ceva sunt niște reduși mental.
Ca sa fac o paralelă, tata de asemenea are doi frați. O soră și un frate, Dumnezeu să-l odihnească-n pace. Sora lui crede cu tărie în Dumnezeu, și are experiențe la limita paranormalului (nu știu ce se mai poate denumi paranormal în cadrul noilor paradigme din știință). Tata s-a poziționat la polul opus. Nu crede, nu dorește, nu și nu. E o aberație retardă.
Eu cred, și am experiențe, de asemenea, la limita paranormalului, în timp ce fratele meu mijlociu, fix ca tata. Pentru el nu există Dumnezeu, decât o mare și grosolană minciună menită să manipuleze o masă de oameni retardați.

Pentru fiecare dintre noi, ceea ce credem pare a fi cel mai adevărat adevăr.

Și pentru cei care cred în Dumnezeu, realitatea diferă de la om la om. Unii cred într-un Dumnezeu – persoană, cu aceleași caracteristici ca ale omului – carne, care stă undeva în cer, pe-un jilț aurit de nori divini, cu un baston în mână, baston cu care-și altoiește robii când o iau pe arătură. Unii cred într-o forță a Universului care nu are nici chip nici personalitate.
Nicio categorie de crezători nu poate și nici nu dorește să iasă din propriile paradigme, care, odată formate cu titlu de credințe, au tendința să devină inflexibile.

Cert este că Dumnezeu este cea mai intimă parte a unui om. Este legătura omului cu adevărul și supraviețuirea propriei ființe. Poți să-i contești orice, orice, mai degrabă îl contești pe el ca persoană, decât să-i contești adevărul sau forma Creatorului său, acelei părți – legătură din el cu supraviețuirea Eului, cu eternitatea vieții, sau, cel puțin durabilitatea ei dincolo de viața efemeră în trup.

Ai spune că e ridicol, câtă vreme există oameni care aleg să creadă într-un Dumnezeu punitiv și maniaco-depresiv care-i pedepsește pentru toate inepțiile posibile și imposibile, și care-și fac un calvar al slugărniciei din viață, pentru a-I face pe plac unui Creator narcisist.
Ei bine, nu e. Pentru că, pe nivelul formatării cognitive, adică prin prisma patternurilor de gândire deja formate din fragedă copilărie, acel om, acea categorie de oameni au aceste tipare judicative. Nu poți să vrei cu o Dacie 1310, spre exemplu, să câștigi o cursă unu-la-unu cu un BMW, chiar și de generație mai veche. E o chestie de setări. Nu e că mașina nu vrea, de-a dracu' ce-i ea, sau că șoferul e prost. Este o diferență de formatare inițială. Și omul, cum e învățat să perceapă realitatea, așa o percepe, indiferent de topicul discuției. Dacă mama și tata l-au crescut persecutându-l, ba chiar, poate, spunând des că Dumnezeu poate să-l bată pentru răutățile lui, omul și-a format un tipar judicativ al victimei, astfel că, va fi o victimă în raport cu TOT. Inclusiv cu Dumnezeu. Realitatea este o interpretare. Una foarte personală.

Dumnezeul meu, la început, în prima copilărie, a fost mai degrabă un Dumnezeu – persoană. Pentru că, în câteva experiențe, L-am abordat astfel. L-am perceput ca persoană, unu-la-unu. Fiind foarte mică, nu mi-am pus întrebări. Am luat totul ca pe o normalitate intrinsecă. Apoi a urmat discursul tatălui meu, și contactul cu societatea care, evident mi-a zdruncinat realitatea din rădăcini. Repede am constatat că fiecare are o interpretare diferită cu privire la divinitate. Și atunci am început să mă întreb cum este posibil ca Dumnezeul meu – Persoană să fie atât de rău încât să stea ascuns de restul oamenilor de pe pământul ăsta, și să-i lase să se zbată fiecare într-o noapte a minții fără scăpare. Și-am fost supărată pe El. Apoi am fost supărată pe mine. Pentru că eram singura cu experiențe diferite de orice auzeam în jur, am început să mă contest pe mine. Eram prea mică și luam lucrurile așa cum mi se dădeau. Anume că nu există nimic dincolo de percepția fizică. Și că adevărul trebuie să fie unul singur. Și că cei mari știu mai mult. Apoi am mai crescut, și am început să citesc. Ceea ce părea o bătaie de Dumnezeu, și anume atmosfera traumatizantă din familia mea, certurile, scandalurile, dezastrul, până la urmă s-a dovedit a fi, pentru mine, motorul principal în Calea pe care aveam s-o urmez. Mă refugiam în cărțile mele. Citeam, citeam, citeam.... Mi-am deschis mintea. Am trecut prin atâtea realități, încât am înțeles fără urmă de îndoială, că realitatea este formată din sute, mii, miliarde de realități personale. Și-am revenit la mine, cu sufletul împăcat, eliberat de povara unei anormalități închipuite. Am revenit la Dumnezeul meu, care, între timp mi-a revelat un adevăr nemaipomenit de simplu, și în același timp – destul de greu de înțeles fără o pregătire minuțioasă în tainele psihismului: anume că El este și Personă, și câmp energetic ce pare impersonal, și oricum poate un om să-L descrie, în funcție de capacitatea fiecăruia de a percepe și de a interpreta. Și că este bine, indiferent de termenii în care apare în mentalul unui om. Că legile unui Univers vibratoriu pot fi înțelese puțin câte puțin, și că nu este câtuși de puțin important ca omul să-L înțeleagă în termeni liniari pe El, ci mai degrabă este vitală înțelegerea unei legi a Binelui. Dacă fiecare om în  parte ar lucra cu propria persoană în legea Binelui, nici n-ar fi nevoie să-L înțeleagă pe El. Cu toate că L-ar înțelege, din ce în ce mai mult, ca efect al propriilor acțiuni. Iar Binele nu trebuie, sub nicio formă forțat, pentru că n-ar mai fi Bine în acest mod. Binele trebuie simțit, pas cu pas. Învățat. Iar învățătura vine cu practica. Teoria este o nebuloasă - fără practică. Tot ce simți pe pielea ta te-nvață negreșit. Altfel – povești nemuritoare.

Acum, Dumnezeul meu este un Câmp al tuturor vibrațiilor, al tuturor conexiunilor, este și Persoană și Energie pură, este tot ce pot cuprinde cu mintea, tot ce pot simți cu interiorul meu, tot ce pot visa în somn sau în stare de veghe. Este infinit de inteligență impersonală, și spun impersonală pentru felul în care noi percepem personalul. În fapt, nu cred că există ceva mai personal decât Unul Dumnezeu, cel care nu poate fi numit, decât prin câteva atribute înțelese cu mintea liniară. Nu există nimic din Dumnezeu care să nu existe și-n mine, în stare latentă, dar asta nu înseamnă că eu acum mă pot asemui Lui, din simplul motiv că mă aflu într-o stare a ființei mele care mă limitează în percepție. Și, tot ce nu poți percepe, deși există, în realitatea personală se află în stare latentă.

Acum pentru mine, eu sunt un gând al lui Dumnezeu, și nu cred că în zilele noastre mai poate suna atât de abstract, având în vedere că deja s-au putut fotografia forme-gând.

Întâi  fost Cuvântul. Și acest lucru mi-a părut greu de înțeles în profunzime, până când nu am învățat că totul, absolut totul este, într-o formă de condensare sau alta – energie. Când am asimilat această idee și în mental, nu doar ca o intuiție personală, nu doar ca o idee abstractă, atunci am început să-mi creez un Weltaunschauung. Acum pot asculta povești despre Dumnezeu în felurite moduri, fără să-mi simt amenințată poziția. Acum pot povesti despre Dumnezeul meu în orice chip, cu oricine. Acum pot să-mi tac, liniștită Dumnezeul, fără să simt că-L pierd. Acum știu că – în orice mod L-am vorbi sau L-am tăcea, Îl conținem toți, în perfect egală măsură. Nu în exterior, în interiorul cel mai intim, în structura subtilă. Și cu toate astea nu este deloc impersonal, întrucât disocierea există doar în mentalul liniar, și aceasta-și are rostul său perfect, în această instanță a experienței noastre.

Acum mai mult îmi tac Dumnezeul din mine, pentru că înțeleg cât de importantă este pentru om neștirbirea imaginii personale a Dumnezeului său. Prefer să-L manifest cât pot eu. Netulburând universul nimănui.
Știi, există discuții constructive, și discuții distructive. Majoritatea dintre noi am învățat să discutăm distructiv. Nu doar că ținem ca ideile noastre să strălucească pe-o scenă publică, dar ținem neapărat ca ideile altora să se alinieze urgent la ale noastre. Altfel ne dăm cu fundul de pământ. Acesta este un mod distructiv de a coabita cu sine și cu semenii.
Iar Dumnezeu e armonie vibrațională. De aceea nu poate fi văzut. Ci doar uneori simțit. Ca un miraj.

Te-ntrebi care e rostul acestei experiențe atât de grosolane numită viață în trup? De ce există atâtea nenorociri în viața unui om, și mai ales în viața unui om bun, credincios? Te-ntrebi unde e Dumnezeul meu atunci când se-ntâmplă lucruri abominabile?

E acolo Dumnezeu. E peste tot, și-n raiul minții, și-n iadul minții. Peste tot. Se-ntâmplă lucruri minunate, lucruri plictisitoare, lucruri dureroase, inumane, și toate se numesc experiențe. Inițieri. Inițieri în planuri vibraționale superioare. Care nu se obțin prin ritualuri, așa cum e o modă contemporană, ci vin prin experiență nemijlocită, prin trăire. Practica, la fel ca în orice sistem uman de învățământ. Fără practică, teoria este goală, sterilă. Nici șireturile la pantofi n-am fi învățat să le legăm doar din teorie. Așa suntem formați. Așa este firea tuturor câte există, în orice stare sau formă de existență.

Nu, nu cred în pedeapsa lui Dumnezeu. N-am crezut niciodată. Pedeapsa este un termen inventat de mintea liniară. Dumnezeu n-ar fi Dumnezeu dacă ar avea nevoie să recurgă la pedepse pentru a-și ordona creația, pe bune. Ar însemna că a cam greșit, și chiar a dat rateuri grave pe alocuri. Dar asta este o formă foarte subiectivă de a privi, pe când El este omniprezent, deci spectrul vederii Sale, cumva depășește cu miliarde un spectru individual. Astfel că, oricât de destupată m-aș crede, știu că n-am cum să-I cuprind cu mințișoara mea Înțelegerea Lui, sau măcar Viziunea. Și mă număr printre privilegiați, în sensul că am avut de-a lungul vieții experiențe de comunicare, să-i spunem, extracorporală.

Nu, nu cred, deci, în pedeapsa divină. Cum nu cred în greșeală. Ca termen dincolo de înțelegerea minții. Eu cred că totul este perfect așa cum este, oricât de grosolan ar suna asta, chiar și în mintea mea, care, mai devreme cu jumătate de oră implora divinitatea să stârpească neamul demenților, și să-mi dea și mie un locșor al meu, ferită de oameni rămași la stadiul de animale (f-tu-i :) ). Și în momentele astea pare grosolan să zic că totul e perfect, cu atât mai mult cu cât nici măcar în propria mea viață nu prea e mare lucru perfect. Dar dacă mă ridic puțin deasupra, suficient cât să cuprind cu vederea un spectru mai amplu, îmi dau seama că toate sunt ordonate la miime de milimetru. Răbdarea e o virtute. Iar virtuțile se câștigă prin experiență. Ai văzut copil mic răbdător? Te poți supăra pe copilul tău care la doi ani dă bosumflat cu piciorușul dolofan în pământ că el vrea ACUM să se joace? Te amuză, clar te amuză, că-i dulce ca o bombonică, pișicherul, și știi că la vârsta lui este o normalitate să facă asta. Așa cum tu-ți înțelegi juniorul tău, și-i oferi tot felul de experiențe în scop educativ, iată, la un nivel mult mai amplu, El, Creatorul, ne oferă nouă, micuțelor sfere rebele de energie densă – experiențe. În scop educativ, unde "educația" are și nu are același sens cu educația copilului. Mă refer la faptul că noi mai aplicăm și pedepse. El nu. Deși așa pare, de foarte multe ori.  De fapt, ne pedepsim singuri. Ne auto-mutilăm, cei mai mulți dintre noi.

E o chestie de vibrație. Dacă este acceptat de fizica modernă că, în sine, nu suntem altceva decât formulețe de energie, iată: nu mai sună atât de abracadabrist, este o chestie de vibrație și-atât. Vibrezi în spectrul joaselor, aceea atragi în realitatea ta.

Ridici vibrația – ridici nivelul experiențelor. Cum o ridici? Mai ții minte ce ziceam mai devreme? De o lege a Binelui? Iată, cât sens are în îndumnezeire. Vibrația se ridică prin armonie interioară, ăsta e Binele.
Asta n-o-nveți altfel decât pe pielea ta, totuși. E și o chestie de fizică. Energia se transformă, dar nu de la sine, așa, din plictiseală, ci în urma unor procese. Procese care, traduse cu mintea, sunt dureroase. Unele – la limita suportabilității.
Acestea sunt inițierile. Dintr-un spectru în altul. Vibrațional.
În Dumnezeu.