sâmbătă, 8 octombrie 2016

O societate borderline



Știi cum văd eu societatea contemporană? Văd o societate tulburată, borderline, așa o văd eu în ansamblu. Suntem o mulțime de oameni efectiv dezaxați, adică fără o axă a echilibrului. Borderline înseamnă graniță. Comportamentul de graniță ne caracterizează.


Prins fiecare în filmul lui, putem fi tentați să ne credem chiar bine. Libertatea a atins cote maxime, spiritualitatea a atins un bum efectiv, se vorbește fără perdea despre absolut orice, facem fix ce dorim cu viețile noastre, ne îmbrăcăm cum dorim, pene-n cap dac-avem joi pe la 9:00 chef să ne punem – păi ne punem, că e trendy, ne ducem unde ne taie capul, bani s-avem că restul se rezolvă, lucrăm unde avem chef, ne deschidem câte afaceri dorim, ne împrietenim cu cine avem chef, ne desprietenim la fel, ne iubim cu cine ne place, ne căsătorim când vrem, divorțăm când vrem, facem copii când, dacă și câți vrem, totul e la libera alegere a fiecăruia, da?

Dar noi ce facem cu libertatea noastră? Ne urâțim, ne măscărim pe toate planurile, tragem de noi și unii de alții ca bezmeticii, ca niște animale fără discernământ, fiecare în rolul său crezându-se atât de deștept și de corect cum nu există alții. Suntem din ce în ce mai hidoși, mai lipsiți de omenie, ne transformăm în muppets show.

Totul e când prea-prea, când foarte-foarte. Am deviat de la axă. Echilibru ioc. Se strigă pe toate ulițele acest echilibru, și știi de ce? Că nu-l avem. L-am pierdut pe drum. Drumul libertății. Libertatea fără înțelepciune naște monștri.

Nu mai avem valori, nu mai avem respect, nu mai avem decență, nu mai. De la mic la mare, de la omul simplu de pe stradă, până la organismele de stat, totul a devenit o mascaradă.

Parcă nimic sfânt nu mai avem în noi.

Scena politică a devenit peste tot în lume un pamflet de doi lei rupți, oameni isterici care se dușmănesc, se scuipă ca la ușa cortului, se bârfesc, se ponegresc, își fac rău unii altora, efectiv își bat joc unii de alții, și de popoare întregi care depind de luciditatea lor. Ce luciditate? Se bagă unii pe alții la pușcărie, și-n rest... Dumnezeu cu mila: birocrație, birocrație, birocrație. Birocrație cu șustă, că, de teama jocurilor de culise, nimeni nu mai dorește să-și asume nimic, birocrația a devenit un joc penibil de pase între birouri, toate sterile, căci nimeni nu semnează nimic. Sindromul "Nu-i treaba mea" e viral, nimic nu mai e treaba nimănui, n i m i c. Toți merg pe burtă, salariul să vină, că țara merge și-așa. Nu stă țara fix în conduita unuia. Numai că-s mulți. Și se-nmulțesc. E la liber.

O libertate fără discernământ. Care naște monștri.

Te uiți în jurul tău pe stradă, vezi mame singure, tați singuri, adolescenți impertinenți, antisociali, crescuți de părinți divorțați sau care se urăsc de moarte, și nu mai fac din asta un secret, că e la liber tot. Au citit pe facebook articole semidocte, ba chiar agramate, că sunt liberi să simtă ce vor, că nimic nu contează decât să le fie lor bine, și fiecare a înțeles cum a putut, dar absolut toți am luat-o razna. Nu mai avem valori. Avem doar libertate, să fim noi înșine, și noi scoatem animalele din noi.
Și eu sunt mamă singură. Și nu fac din asta o cinste. E o neputință a mea, nicidecum o virtute. Nu e nimic virtuos în asta. Singura virtute constă în faptul că încerc din răsputeri să fiu o mamă bună pentru copilul meu. Că mă dedic fetiței mele cu trupul și cu sufletul, și că am suficientă putere să fiu și aspră câteodată. Am suficientă luciditate și putere să spun și "nu" copilului meu, și pentru asta mă felicit.
Într-o societate în care se vorbește obsesiv despre cocoloșirea copiilor, da, eu am putere să-mi educ copilul cu valori.
Cuplurile nu se mai sudează. Sunt liberi, și sunt orgolioși. Asta este societatea contemporană cu libertatea ei cu tot. O adunătură de oameni egoiști, țâfnoși, orgolioși, lași. La primele pase proaste – dau bir cu fugiții. Dăm. Și eu am făcut asta. Nu mai știm să fim buni unii cu alții, nu mai vrem să înțelegem, să ne ajutăm, știm doar extremele. Ori la bal, ori la spital. Nu mai reparăm nimic, acum se poate totul nou, totul e de unică folosință, chiar și iubirea. Prea repede ajungem la concluzia că nu merge, prea repede ne aruncăm unii pe alții la gunoi, prea repede ne dorim să trecem la altceva. Ce altceva? Nu mai avem valori, nu există niciun altceva mai bun pentru nimeni care renunță ușor, nu există pentru că oricât de bun ar fi ceva, omul ar găsi imediat o bubă. Orgoliul e păcătos, e rău. Ucide tot ce-i bun în om, și-n omul de lângă tine.
Trăim ca niște leșinați, visând cai verzi pe pereți, că așa am citit pe blogul lui nu-știu-care, care spune ea (el) cum trebuie să fie iubirea adevărată, și noi ne dăm ochii peste cap la orice nu se potrivește cu idealul. Tânjim după idealuri care nu vor prinde formă niciodată, dar absolut niciodată, pentru că – ghici ce? – nefiind bine în noi, nimic nu va fi bine, niciodată. Și nu mai suntem bine în noi. Că acum suntem liberi să fim cum vrem. Și ne îndoctrinăm cu leșinături de teorii fantasmagorice de pe net. Absolut penibili am devenit. Niște dezaxați. Când prea sus, când prea jos, niciodată la mijloc, niciodată pe-o linie dreaptă, prea puțin preocupați de restul, noi să fim bine, noi, noi în miezul unui univers deja obosit de-atâta prostie și fățărnicie.

Spiritualitate cât vezi cu ochii. O mascaradă ieftină și penibilă, din care ies bani frumoși, și multe vânătăi pe sufletele naive, și-așa debusolate. E plin facebookul de citate mai mult sau mai puțin normale la cap, de bloggeri mai mult sau mai puțin abilitați pe la mansardă, de "trăitori" – am devenit o turmă de oi negre, încercând să evadăm din turma oilor obișnuite. Toți se cred "ieșiți din turmă"- și când îi vezi – ei sunt îndoctrinați sadea, n-au pic de discernământ, au schimbat doar turma, cu una mai la modă. Stereotipii, stereotipii de turmă, nimic mai mult. Ce-i drept, acum suntem liberi să ne alegem turma "cu care rezonăm". Am pus ghilimele, că am folosit o stereotipie jalnică a zilelor noastre. Și-a pierdut valoarea, că a devenit unealtă de prostire-n masă, acuma toți "rezonează" când au chef de ceva, neapărat din sinele lor mai-înalt, sau din inimă, nu oricum, ei toți sunt numai trăitori în inimă, creierul e vax, caca, mizerie. Și când te uiți la ei – te doare mintea. Inima e departe, e mai abstractă decât Matrix, nici nu trebuie să-i asculți, le vezi doar postura corporală și te lămurești, încrâncenare, teamă, complex de inferioritate, compulsie, etc... etc....

Etc....

Se strigă iubirea asta de pleznesc timpanele, și iubirea neapărat necondiționată, frate, gata cu lucrurile simple, acum toate sunt cu floricele, cu inimioare, cu bezele, cu iubire, domne, iubirea-i baza! Măi, și-atâta se iubesc.... ceva.... te ia cu migrenă, de la miros. Mirosul pestilențios al jegului moral, că toate strigăturile astea au în spate un orgoliu (ego) ce bubuie de prostie în cel mai bun caz. A zis maestrul că-i bine-așa, ca să nu fie rău, că acuma fiecare cu maestrul lui, noi singuri nu mai știm, nu mai putem, că doar "am ieșit din turmă", "să ne fie de folos".

Am uitat să respectăm, nu mai e la modă, că cică e ok să fii tu, tu ești cel mai important om din viața ta, restul sunt oglinzi, și, acuma pe bune, ce respect să ai pentru o biată oglindă ponosită?
Valori .... avem, dar unele abstracte, acuma vorbim cu ființe de lumină, nu ne mai coborâm mai jos de norișori pufoși, acuma toți avem filieră îngerească, arhangelicească, suntem superiori, luminoși, suntem abstracți și foarte importanți, astea ne sunt valorile: câte ceruri am escaladat, ce armate deținem, de îngeri, bine-nțeles, care oameni? Oamenii sunt mizilicuri, non-sens.
Decență? Nicidecum. S-a rătăcit printre (non)valorile unei epoci semidocte. Suntem niște mediocri care ne zbierăm (ne)meritele, fascinați de propria persoană, hipnotizați de teoria cu puterea minții, plus aia cu inima, că inima rules. Dar nu zice nimeni cum "rules" ea, de fapt, și câtă înțelepciune trebuie cumulată până la contactul cu vreo inimă.
Înțelepciune. Se rezolvă din două inițieri, nu-i stres. Vine ca nebuna, n-are limite.
Carte. Cum să nu? Cărțile maeștrilor elevați, dar să nu depășească 50 de pagini cu scrisul mare, bloguri elevate, și... cărțile de joc. Cu care ghicim viitorul, of course. Că-n prezent e tare greu. Prea multă iubire, frate.
Echilibru. Da' țurca ce-are?
Stabilitate. Nemsobot. Că suntem liberi ca păsările cerului. Camcaciorileașa. Pardon, niște porumbei luminoși, călătorind prin absolut. Absolut extrem.
Bunătate. Și-ncă cum! Păi nu punem noi pe facebook citate cu iubirea și cu lumina?
Discernământ. Ete fleoșc. Îngerii gândesc abstract. Acuma suntem treziți, totul este posibil, și punct.
Și punct. Noaptea minții – punct.