sâmbătă, 26 noiembrie 2016

O noapte la U.P.U.



Gălăgie. Multă gălăgie. Un peisaj pestriț: tineri, foarte tineri, bătrâni. Și-un copil de vreo 9 ani. La care o bătrână strigă că minte, jegul. Și accentuează: Jegule! Îmi dau seama după vreo jumătate de oră că bătrâna este bolnava în acel grup. Își așteaptă rândul. La urgențe. Că despre asta povestesc.
Despre o noapte petrecută în U.P.U. 

Unitatea are cam 15 paturi dacă nu mă-nșel, și chiar lipsă de personal n-am sesizat. Dar cu toate astea se-așteaptă la rând. Nu pentru că-s înceți medicii. Pentru că sunt foarte mulți pacienți. Ambulanțele vin ca nebunele. Una după alta. Una după alta. Și câte două-trei odată. Alții vin pe picioarele lor. Aduși de neamuri, prieteni, colegi.
Gălăgie. Râsete, în general. Da, da. Râsete. Omul, așteptându-și rândul la Urgențe.... e haios, face pe bufonul cu prietenii | colegii lui, zice bancuri, face mișto de câte unul-altul.... și din când în când își mai aduce-aminte pentru ce-a venit, și-njură medicii, spital de căcat, că stă de juma' de oră, să-și bage picioarele-n ei, că  pleacă acasă, că-i sictirit, sau mai bine să se oprească la un vin fiert. Colegii, solidari, zic nu, dacă tot au venit au să stea. Pe un scaun alăturat piciul articulat de bunică dă din picioare și-ntreabă dacă poate să se joace pe pista de avion. Bunica îl mârâie din nou, că afară sunt țigani, dar mama îi zice că poate ieși 5 minute. Bunica pufnește, mama nu are curaj s-o-nfrunte, copilul se prelinge către ieșire, mama schimbă zona de interes, întrebând la recepție dacă nu s-a eliberat vreun pat. Se întoarce semi-deznădăjduită și-i comunică bătrânei că au niște cazuri foarte grave, și mai durează. Printre acele cazuri se numără și cazul pentru care aștept eu acolo. Are toate șansele să moară. N-am să zic nici cine-a fost, nici ce-a avut. Nu asta vreau să discut acum. Am să zic doar că aveam inima strânsă de griji și durere. Știi, toate-s bune, mai puțin bune, sau jalnice, dar trecătoare – până dai bot în bot cu moartea. Acolo ți se taie filmul. Acolo nu mai par atât de trecătoare. Pragul odată trecut – nu-ți mai dă vreo șansă de-ntoarcere. Și-ți moare. Azi-dimineață ai fost prea somnoros să-i zici cu toată gura "Bună dimineața", și ți-ai zis că deseară-i dai un pupic să nu creadă cumva că ești supărată, iar seara n-ai pe cine pupa, c-ai chemat ambulanța să-i salveze viața la care a dorit să renunțe pur și simplu. Nu poți să-ți pui întrebări, nu poți să gândești nimic, nu poți să faci nimic. Doar stai și-aștepți. Aștepți o oră, două ore, patru ore, aștepți până dimineață. Mai intri din când în când să-ntrebi în ce stare e, și afli că n-au paturi libere la terapie intensivă, așa că au improvizat ceva acolo unde e. Să așteptăm. Așteptăm. Nu putem face nimic? Nu știu, să dăm o bucățică de ficat, un rinichi, să donăm sânge, să-i facem aer cu o frunză?..... Nu, nu putem. Nimic nu putem. Doar liniște să facem. Asta chiar suntem rugați să facem. Ies afară și-mi doresc să am o putere de vrăjitoare, să-i îngheț pe toți așa cum sunt, să nu mai miște și să nu mai vorbească măcar o oră. Dar eu nu sunt o astfel de vrăjitoare. Mă așez pe un scaun, chircită, și mă rog. Un flash de lumină îmi izbește ochii-nchiși, mai să cred că-mi vine îngerul pentru două vorbe cerșite, dar nu, nu e îngerul, sunt adolescenții de lângă, își fac un selfie. Și râd ca demenții, că uite ce față are Micuțu, zici că chiar e pe ducă el.... Aaaaaahhhhhaaaahahahahahahaaaaaaa, și își aduc aminte ce fumat a fost el atunci când au fost la ziua lu Dragonu, iar el zice că aia n-a fost nimic în comparație cu maică-sa, care odată n-a știut să deschidă mașina cu cheile-n mână, că se uita la chei și nu știa ce să facă cu ele, și că de-atunci nici nu-i mai dă voie ei să pună mâna pe mașină. Și se prăpădesc de râs, mititeii.....
Simt o nevoie imperioasă să-i pleznesc cu dosul palmei și să-i pun la colț pe coji de nuci, fiecare într-un colț, că erau patru colțuri libere, dar îmi înfrâng impulsul și ies afară. Îmi aprind cu sete o țigare, și-o inhalez până-n măduvă.
Pe expir mă opresc.
Un copilandru de liceu, apucat părintește de umeri de unul dintre interlopii orașului "varsă" tot ce s-antâmplat în acea seară cu nepotul tipului, care a ajuns în comă alcoolică la spital după O ORĂ de bal. Nu se știe încă dacă e vorba doar de alcool sau și alte substanțe. Doar colegii lui știu. Iar doctorii au nevoie de informația asta.
Bighidiul flatat de atenția și încrederea interlopului povestește tot. Cu nume, oră și minut.
- Sigur e ăla?
- Sigur.
- Sună-l și cheamă-l aici.

Copilul vorbește la telefon. La fel și interlopul.
La distanță de câteva minute apar două mașini. Una din partea colegilor copilului, una din partea interlopului.
Copiii vin la colegii lor. Interlopii rămân în mașină.

Doamne, numai să nu-i căsăpească aici. Aici nu. Oriunde altundeva facă ce vor, dar aici nu, please, I beg you, please.
N-am nici cea mai mică tresărire că și-o iau la fund tinerii, să și-o ia, să le fie învățătură de minte până la urmă, poate data viitoare se gândesc de două ori înainte de-a se simți invincibili. Dar nu aici. Aici e nevoie de liniște și de putere de muncă. Aici se salvează vieți, se muncește pe brânci pentru o suflare-n plus.

Soția interlopului se integrează printre tineri. E "numai bine" și ea. Aproape revenită după șocul ce l-a încasat de la nepot. E copil cuminte, e sportiv de performanță, nu pune gura pe alcool nici măcar când îl îndeamnă ea, că ea îl mai momește așa, câteodată, când vine la ea, dar el niciodată nu vrea, e obsedat cu antrenamentele lui, cu mâncarea sănătoasă, cu de-astea.... Copiii sunt fascinați de buzele ei umplute, fac cerc în jurul ei și fiecare povestește. Of course, niciunul nu i-a dat nimic, ăla micu' o fi căzut de la fresh de portocale, că acolo erau numai sfinți. Unul captează atenția povestind ce haios era nepotul înainte să pice. Cum îl tot îmbrățișa și-i zicea lui că-i prietenul lui cel mai bun. Și toți râdeau. Râdea și ea în rând cu ei, și zicea că se bucură că măcar a fost de gașcă. Și pac, mai băga o-ntrebare cu tâlc. Ăștia micii făceau concurs de răspunsuri.
Bun, îmi zic, aici măcel nu iese. Aici se fac doar interogatoriile. Na-na se dă după cortine. Ok, mă duc în sala de așteptare, să-mi încălzesc puțin inima, că-i ghețărie noaptea-n aer liber. A venit iarna, pe bune.
Nu-mi aud gândurile de gurile lor. Grupuri-grupuri cu chef de vorbă. Mă-ntreb dacă realizează careva unde este, de fapt. Că și după nume poți deduce oarecum specificul. Mie personal "Urgențe" îmi spune ... urgențe. Adică o stare gravă care nu suportă amânare, nu suportă așteptare, nu mai poți merge la medicul de familie, sau la un cabinet, ești în stare foarte gravă și ai nevoie de ajutor URGENT.
Cu atât mai mult cu cât ești în miezul nopții acolo. Că ești bolnav sau ești cu cineva care este bolnav.... nu prea mai îți arde de veselie.
Ei na, nătângo, uite că se poate.
O dulcică blondă, păpușică din cap până-n picioare povestește pentru două încăperi cum a trecut ea azi pe lângă ex-ul ei, mi-li-me-tric, măi! Mi-li-me-tric, și uite-așa era ea cu telefonul în mână, hiiiiiihhhhhihihihhhhiiiiiii, și cum butona ea pe telefon, concentrată, chiar nu l-a văzut, jură că nu l-a observat, și imediat a sunat-o prietenul lui cel mai bun, șiretul, și maaamăăă ce dume i-a dat, că parcă n-o știe pe ea, că ce, doar nu-i vreo naivă, că doar tot timpul ea le-a făcut față la miștouri, că ei doi tot timpul făceau echipă cu ea la miștouri, și-ți dai seama ce bou e ăla, c-a crezut că ea nu se prinde că imediat a sunat-o, dar întrebarea este: a sunat-o pentru ex-ul ei, sau.... are alte intereseee??
În duet, echipa de tineri de alături dezvoltă în continuare dinamica petrecerilor și istoria lor. Tipa cea mai vivace e bolnava. Își așteaptă rândul la incompetenții ăștia care o freacă degeaba.
Lateral-dreapta bătrâna aruncă neobosit săgeți către nepotul care, toată noaptea a stat lângă ea, la Urgențe, în loc să doarmă liniștit acasă. Ca un copil de 9 ani ce e.
Lateral-stânga am un grup de aparținători care dezbat politică. În spate am una care își dă sistematic ochii peste cap și-și aranjează compulsiv părul în oglindă. Din când-în-când mai intră interlopul sau soția lui, ba să-și ia o cafea, ba să întrebe pe la doctori cum e ăla micu. Mai schimbă vorbe cu cei care-așteaptă pe scaune. Când intră ei se face liniște cât-de cât. În rest, ca la cafenea. Pe ușile de alături se circulă intensiv. Ambulanțele aduc ca pe bandă rulantă oameni pe tărgi.  Majoritatea bătrâni. Sau oameni răniți. Din accidente sau altercații.

Nu vreau să scot o concluzie din tot ce-am povestit. Vreau fiecare s-o digere cum vrea și poate.

Eu sunt obosită. Au trecut câteva zile și încă nu-mi doresc altceva decât să dorm și să fie liniște.

P.S.: Cazul meu a scăpat cu viață. Chiar bine-sincronizat totul. Am ajuns acasă cu jumătate de oră înainte să plec spre lucru. Am avut timp să beau o cafea în liniște, la căldură.
Toate bune.


sâmbătă, 12 noiembrie 2016

1593 de labirinturi



Bunică-mea când povestește ceva, păi povestește. Și ce-a mâncat în copilărie ăla care n-are niciun rol în poveste, dar a trecut pe lângă el când se ducea la piață, unde s-a întâlnit cu Ion, care e de la ea din sat, e al lui Tărâță, frate cu Mărie care o tunde pe ea, care a lucrat toată viața la "Igiena", cică are un copil în Spania, dar copilul nu prea vine pe-acasă, că lucrează la nu'ș ce firmă de calculatoare, și ăia îl trimit prin toate țările, că ultima dată a stat o lună în Japonia, și mama lui Ion era o femeie bună, era prietenă bună cu mama ei, și îi aduna pe toți copiii din sat și le dădea scoverzi, și acuma Ion s-a pocăit după nevastă-sa, care e din alt sat, dar s-a mutat după el ......................................................................................................... toate astea ca să spună că a luat roșii de la piață.

E un exercițiu de răbdare s-o asculți. Mai ales când te grăbești la secundă, și-ai întrebat-o doar unde e paltonul tău ăla bej.

Mereu mă-ntrebam ce-o fi, zi de zi, în capul ei. Că e o aglomerație de calvar în poveștile ei. Se pierde-n detalii, și-n detaliile detaliilor, care mai au niște detalii.....
N-o să zic acuma și de bancurile ei, că nu fac subiectul ideii mele de azi. O să zic numai atât: niciun amic de-al meu n-a doborât-o la porcoșenii, și eu n-am avut niciodată amici normali la cap.

Bunică-mea-i tablou de referință pentru ce vreau să zic azi.

Văd peste tot oameni care se pierd în niște detalii absolut inutile, se adâncesc în labirinturi ideatice, pierzând fix ce-i important: tabloul întreg.
În orice domeniu al vieții, pe orice speță. În relații, de orice fel ar fi ele, în muncă, în orice.

Știu oameni care stau în relații toxice, stau cu anii, nu sunt fericiți, dar se pierd în detalii. Sau oameni care nu intră în relații, deși tânjesc, li se prelinge inima topită toată după cineva. Sau oameni care au de făcut o alegere în profesia lor. Sau oameni care pur și simplu au ieșit la masă în oraș.

 Caută tot felul de ancore, dintr-o fixație. 
Stai, că poate că (x + a) ^ n = ∑─ (k = 0) ^ n ≡ {(x + a) ^ n = ∑ _ (k = 0) ^ n} de unde rezultă că
F(x) = aȡ + ∑°° n=1 {an cos n∏x\l + bⁿ} , și având în vedere că (1 + x)ᵐ = 1 + mx \ 1 + n (n – 1) xᶟ + ....naiba mai știe dacă nu cumva chiar sin ʠ ± sin ß = 2 sin ½ (a ± ß) cos ½ (a Ƚ ß)


Dar întrebarea-i una singură, și aceea foarte simplă: ești fericit, da sau nu? Dacă da, da rămâne, dacă nu, tot nu rămâne și după n luate câte k.

Iar tabloul general are un singur chip. Oricâte detalii ai despica.

Ansamblul acestor detalii este mereu la-ndemână.

Ca o mâncare gătită.
Conține multe ingrediente, dar nu le poți judeca separat, pentru că ele împreună fac un produs care îți place sau îți repugnă. Tu poți fi îndrăgostit de morcovi, dar asta nu te poate determina să mănânci ciorbă de burtă, doar pentru că aceasta are și morcovi în ea. Iubitului meu nu-i place smântâna. Are reacții de copil cu traume numai la ideea că cineva poate pune smântână în mâncare. Eu am pus într-o compoziție de bologneze, și-a mâncat trei porții odată. Ar fi mâncat-o și pe-a patra, dar nu mai avea unde s-o bage.

Unii spun că pentru a lua decizia cea mai bună trebuie să-ți asculți inima. Sunt de-acord cu asta, doar în condițiile în care prin "a-ți asculta inima" se înțelege "a te defocusa de pe cele 1593 de detalii șerpuite, și a privi tabloul general". Sau, mă rog, "a vedea pădurea". Că zice o vorbă din bătrâni că nu vezi pădurea de copaci.

Altfel, o dilemă-n plus. Unii fac brainstorming pe ce le zice inima lor. Și parcă au șaișpe inimi pe-o idee, că toate variantele vin tot din inimă. O inimă vrea hăis, o inimă vrea cea, altă inimă vrea-n zig-zag. Ia-o pe-asta.

Ce nu înțeleg majoritatea oamenilor nehotărâți, este că acest "ascultă-ți inima" te poate complica la nesfârșit când focusarea este haotică. Trebuie întâi să știi să privești, abia apoi inima răspunde negreșit.

Și, sinceră să fiu, nu cred că cineva alege vreodată în afara inimii, din simplul motiv că așa suntem structurați: avem o minte, un creier care procesează idei, creierul fiind un instrument prin care se manifestă conștiința.
Nu există om fără conștiință. La toți e la fel. Așa cum la toți ficatul metabolizează toxine, nu e că la unul elimină lichidele, la altul ține loc de inimă, și la unii conține neuroni.

Toate deciziile cuiva, bune sau proaste, deștepte sau idioate - se iau cu inima. Expresie care exprimă de fapt aportul conștiinței, spiritului dacă vrei, în viața cuiva. Să nu creadă cineva că la unii e așa, la alții e altfel. Chiar dacă unii iau decizii care-i fericesc, iar alții parcă gândesc cu gonadele. Nu e o chestie de ascultare a conștiinței, nu există nimic în afara conștiinței, nici cea mai stupidă idee ever nu este în afara conștiinței. Tot ce ești capabil să gândești cu mintea face parte din sfera conștiinței tale. Așa cum organul inimă pompează doar sângele tău. Nu poți acuza inima că pompează sânge de bou sau de viperă-n tine, da?

Felul în care alegi să privești ceva este important.

Spre exemplu o masă. O privești grupat, vezi masa. Te focusezi pe elemente – vezi niște bâte și o platformă. În funcție de starea de moment, deja te vezi în Cei trei mușchetari, eroul secundar, ăla care și-a pierdut sabia și dă cu bâta.
Sau o iei așa cum e toată. Și-atunci vezi masa. Te-așezi și mănânci liniștit. Viața ta a curs lin de data asta.

Viața ta poate curge lin de mai multe ori. Nu trebuie decât să renunți la cele 1593 de labirinturi prin care te pierzi înainte de a privi panorama.

A'propos de labirinturi: n-am înțeles niciodată dacă fiul ce lucrează-n Spania și călătorește în multe țări – este al Măriei sau al lui Ion. Dar decât s-o-ntreb pe buni.... mai bine rămâne un mister. Mi-e teamă de ce-aș mai putea afla, și câte necunoscute aș mai extrage din poveste. Simplitatea e regină.