duminică, 28 mai 2017

Discursul din spatele discursului

O scurtă discuție în contradictoriu (productivă contrazicere) cu colegele mele - mi-a readus în atenție o chestie prețioasă de împărtășit: accea că nu întotdeauna ceea ce declară un om este ceea ce simte sau crede. Lucru care, odată înțeles și acceptat ca atare, ușurează radical ființarea. 
Discuția a fost cam așa: Una povestea că a fost impresionată de dialogul cu o tipă care face parte din campanii de susținere a femeilor afectate de cancer la sân (dacă ești atent la discursul meu, nu am prezentat campania drept ”luptă împotriva cancerului”, ci ca ”susținere a celor care trăiesc această experiență”. Și vei vedea pe parcurs ce însemnătate are)
Și povestea colega mea că tipa asta a făcut un studiu de-a lungul timpului, și a constatat că  un procent covârșitor dintre cele cu care a stat de vorbă, au mărturisit că de-a lungul vieții au fost nemulțumite de sânii lor, ba chiar și-au urât trupurile.
Eu o aprob, și-i susțin concluzia, povestind că din toată maculatura cercetărilor de până acum, rezultă că foarte mulți oameni sunt nemulțumiți de trupurile lor. Mai mulți decât cei care se plac așa cum sunt.
Cealaltă colegă zice că ea nu crede asta, pentru că ea are foarte multe prietene care sunt chiar foarte încântate de trupurile lor.
Eu o întreb câte mai exact, ea zice că multe în orice caz, eu insist să-mi dea un număr, spunând că dacă cunoaște foarte multe, este posibil să fie norocoasa care le cunoaște fix pe toate la un loc care-și iubesc trupurile, ea-mi spune că sunt minim două în cercul ei de prieteni, eu cântăresc cu măsura mea - că două nu sunt multe, ea, cu măsura ei - zice că sunt multe într-un simplu cerc de prieteni, eu o întreb cum anume sunt cele două atât de încântate de trupurile lor, de unde rezultă asta, ea-mi exemplifică printr-un episod în care una îi spune altei prietene că i-ar împrumuta nu-știu-ce pantaloni, dar sigur îi sunt mici, și asta în condițiile în care cealaltă este, de fapt, mai slabă.
Eu din acest episod nu aș putea concluziona că fata cu pricina este încântată de corpul ei, nici realistă cu privire la aspectul ei, nici măcar mulțumită de ea, fizic.
Această neconcordanță între ceea ce afirmă și ceea ce este vizibil cu ochiul liber - strigă din toate părțile că ea este oricum, dar nu încântată de sine.
Niciun om mulțumit de sine - nu va simți vreodată nevoia să pară altfel decât este, dar mai ales - nu va simți niciodată nevoia să se compare cu alții.
Nici fizic, nici în alte feluri.
Cineva care simte să se compare cu altcineva, în orice fel - cu siguranță are un complex în acea privință.

Până la finalul povestirii, vom ajunge împreună la concluzia că nu este potrivit să judecăm oamenii după aparențe. Și, de fapt, nu este potrivit să judecăm pe nimeni, în nicio circumstanță.

Dar, cum această prețioasă concluzie a devenit deja un clișeu aruncat pe toate zidurile de socializare, vreau să disecăm puțin concluzia, parcurgând tot exercițiul, așa încât până la final să nu mai pară așa, un fel de a unșpea poruncă din biblie - pe care, vrei-nu-vrei - trebuie să o respecți pentru a fi un bun creștin.

Ca o paranteză, eu cred că s-a ajuns la acest val de ironizare și pamfletizare a dogmelor religioase tocmai pentru că lumea nu mai are timp și chef să studieze, decât pe repede-nainte, iar popularele ”porunci”  sau dogme - par enorm de restrictive, așa, fără explicațiile și exemplificările din subsol. Plus că, odată cu acest curent de ”libertate absolută”(ori ”libertate în absolut”? Mă rog), de ”ieșire din turmă”, de ”iubiri important de necondiționate”, iubiri care nu s-au mai văzut pân-acum, clar, omul trăiește un fel de miraj al descătușării, ceva asemănător trăirii unui pușcăriaș ieșit în libertate, cu atacuri de panică bazate pe claustrofobie. Nu există niciun fel de ”trebuie” care să nu irite. Doar că acest ”trebuie” este interpretat cu mentalul gata-setat pe auto-victimizare. Un mental setat din narațiile unor oameni supărați pe viață, care doresc (și reușesc, iată) să reinventeze spiritualitatea, ”călcând pe cadavre”.
În fine. Concluzie personală.

Revin la drumul către o frumoasă concluzie.

Toată viața asta este o lungă panoramă a interpretărilor personale. Unele pertinente, altele mai puțin pertinente. În funcție de dioptriile lentilelor prin care privim. Sau de cât de curate sunt. Este legendar pentru mine un dialog între mama și tata. Mama zice că crede că are ceva grav, că vede în ceață, iar tata îi zice că chiar are ceva grav - la ochelari, că-s plini de grăsime, normal că vede-n ceață. 

O perioadă am fost extrem de pasionată să înțeleg omul. Am studiat mult să înțeleg discursul din spatele discursului. Aveam capacitatea asta cumva nativ, dar ca orice sceptic veritabil, am dorit să-mi validez autenticitatea percepțiilor ”extrasenzoriale”. Am studiat limbajul corpului (NGP), al microexpresiilor, NLP, am studiat discursuri peste discursuri, și, cu fiecare parte de studiu câștigată, stăpânită, am ajuns la concluzia că percepțiile mele intuitive nu sunt nimic extraordinar, ci sunt informații captate corect fix din aceste micro-expresii ale omului, din posturile sale, din lucrurile pe care le spune în felul și contextul în care le spune, din lucrurile pe care NU le spune într-un anumit context.

Evident, nu toată lumea are timp, chef sau resurse să studieze toate aceste chițibușării .
Dar unele repere de bun-simț sunt numai-bune de știut.

Iată câteva.

Te-ai gândit vreodată că un om care se laudă - nu este neapărat plin de sine, ci mai degrabă destul de gol, el dorind să umple acest gol, bravând în așa fel încât să primească o oarecare validare din exterior?
Da, te poate enerva, dar numai în condițiile în care simți nevoia să te compari cu el, să te raportezi în vreun fel la el, caz în care - tu personal ai un complex. Pe care ar fi minunat să ți-l conștientizezi și să ți-l rezolvi.

Te-ai gândit vreodată că un om care critică foarte mult - este un om care a crescut primind o educație bazată pe critică și pedeapsă pentru ”neperformanță” în pretențiile tutorilor săi, cei mai iubiți dintre pământeni? Îți poți imagina ce poate fi în suflețelul unui omuleț condamnat la perfecțiune, osândit la neiubire pentru fiecare ”greșeală” săvârșită cu naivitatea frăgezimii unei mințișoare în formare?
Da, poți fi victimă, sau poți privi cu detașare. Depinde cum te raportezi personal la această tipologie. Nu te poate afecta decât dacă, la rândul tău, ai avut parte de această rană, tot în copilărie. Te simți certat, în continuare. Te teleportezi în timp, în trăirea copilului rănit de acuzele părinților, convins că a pierdut iubirea de care are atâta nevoie.

Te-ai gândit vreodată că un om care afișează ostentativ indiferență - nu este aproape niciodată indiferent, ci mai degrabă este atât de implicat emoțional încât se protejează, așa cum știe și poate, de dezamăgiri? 
Mă refer la indiferența afișată ostentativ, nepotrivită contextului. Simt nevoia să fac această precizare, pentru a nu induce în eroare. 
Putem fi indiferenți unor oameni care nu au nicio treabă cu viața noastră. E dreptul lor să fie interesați doar de ceea ce li se potrivește, sau rezonează cu ei. Iar noi, niciunul dintre noi - nu avem dreptul să impunem interesul cuiva. Vezi? Sună ca o poruncă, dar nu e. E doar o chestie de bun-simț elementar pentru propria igienă psihică, până la urmă. 
Dezvoltarea personală nu este doar despre propriile drepturi și merite, e și despre drepturile aproapelui. E și despre respectul față de altă ființă umană. E și despre auto-cenzurare atunci când pretențiile tale față de o lume care nu s-a născut pentru a te adula pe tine - încalcă niște limite ale bunului-simț, sau ale bunei coabitări pe același pământ.
Această indiferență te poate afecta emoțional, sau nu. Depinde tot de tine. În cazul în care te simți afectat, te raportezi la această atitudine (sau non-atitudine) din postura victimei. Nu, sigur că nu dorești asta. Doar că ți-a rămas în suflet, de-atunci, de când erai mic, aveai nevoie de atenția părinților tăi, iar aceștia erau pasiv-agresivi. Cu tine, și unul cu celălalt. Universul tău mic a fost dărâmat, poate, de milioane de ori într-o singură viață. Poate ar fi momentul să-l stabilizezi. Că poate fi și altfel.

Te-ai gândit vreodată că un om care te acaparează ostentativ cu atenția sa, ridicându-te pe un piedestal ca pare să fi fost clădit peste noapte - de fapt este un om cu foarte puțină inteligență emoțională, și care, odată câștigat cu devoțiunea ta bazată pe atașamentul față de aceste atenții ”de poveste” - se va transforma într-un abuzator?
Cu siguranță este greu să te gândești la asta, mai ales dacă ești deja prins(ă) într-un astfel de joc al seducției.
Vreau să fiu sigură că m-am exprimat corect. Nu mă refer la declarațiile și atitudinile ce vin natural într-o relație romantică, sau una de prietenie, sau de orice fel. Nu mă refer doar la relațiile romantice, ci la relații și relaționări în general, de orice natură. Și există o naturalețe pe care o simți, chiar dacă nu ești vreun doctorand în psihologie comportamentală. Noi toți deținem în noi acest radar al normalității, sau al naturalului, dacă vrei.
Este minunat să primești iubire, să fii respectat și prețuit, să fii răsfățat și protejat. Nu e nimic greșit sau anormal în asta.
Dar atunci când toate astea apar brusc, ostentativ, exagerat, acaparator - poți să-ți pui liniștit un semn de întrebare.
De regulă, această atitudine nu dreanjează, cu atât mai puțin sperie. Pentru că oamenii au nevoie de iubire în viața lor. De multă iubire. Și de povești cu zâne și prinți. Și sunt dispuși să se mintă pentru asta.
Dacă te regăsești într-o asemenea ipostază, poți liniștit să te-ntrebi câtă încredere ai de fapt în tine. De ce ai nevoie de dovezi exagerate de afecțiune și validare. Câte minciuni îți spui, pentru a reuși să te placi? Cum te-au iubit părinții tăi? Să știi că abuzul emoțional lasă cicatrici greu de vindecat. Dar nu imposibil. Totul este posibil. Important este să privești drept în față fix ce te-a rănit atât de tare încât să ai nevoie de minciuni pentru a putea supraviețui. Doar primul contact vizual doare. Apoi toate vin natural. 
PS: Dacă te regăsești în această poveste până la final, adică cu tot cu switchul de atitudine, transformându-te din icoană în ultima cârpă, cu care abuzatorul tău nu se jenează să frece orice podea - nu cumva să crezi că se va schimba la loc vreodată. Nu te va mai idolatriza niciodată. A fost doar un joc al seducției. Ai fost subjugat(ă) - pa. Te va secătui de tot ce-i omenesc în tine, apoi vei fi aruncat(ă) la gunoi. Nu miza pe nimic omenesc. Nu are inteligență emoțională. E vorba de patologie. Omul cu un astfel de comportament suferă de o tulburare de personalitate, numită psihopatie (sau tulburare de tip antisocial) - pentru care nu există leac de vindecare.
Este un om bolnav, pe care nici tu, nici nimeni din lumea asta nu îl poate vindeca - în sensul în care dorești tu. Nu există cu ce. Așa cum, oricât ai iubi o persoană cu retard - nu-i vei ridica niciodată coeficientul de inteligență.

Te-ai gândit vreodată că felul în care își povestește un om poveștile - trădează felul în care acel om își înțelege și își trăiește viața? Trădează tiparele sale comportamentale, motorul întregii sale ființe.
Spre exemplu, cineva care spune că „luptă cu o boală”, sau ”luptă pentru o cauză bună” - dezvăluie despre sine că simte viața ca o luptă, o luptă împotriva lui ”nu se poate”, pentru că simte piedici, ostilități în mediul înconjurător, pentru că așa a fost învățat în copilărie că funcționează lucrurile: greu de obținut. 
Cu siguranță părinții săi l-au învățat că ”nu se poate”. Există oameni care au un ”nu se poate” de rezervă pentru orice în lumea asta. De la a-ți lega șireturile singur când ești mic, până la admiterea la acel liceu de fițe, la care, cu siguranță se înscriu doar copiii de vedete, potente financiar, cu pile și relații. Acesta este un om greu de scos din zona de confort, aproape ca o călătorie în lumea de dincolo. Pentru că ”nu se poate” e un stigmat ce-i limitează drastic puterea personală. Și-atunci, totul este o luptă. Chiar și scopurile nobile sunt transformate-n lupte.
Spre exemplu boala. În fapt, nu lupți cu ea. E-o absurditate. O vindeci sau nu o vindeci. Nu lupți. E absurd să lupți împotriva propriului corp. Câtă antagonie să existe în trăirea unui om? Vrei să te faci bine, să te vindeci, nu să te lupți cu propriul tău organism, care, la un moment dat a devenit vulnerabil, și a dat semnale că are nevoie de iubire și grijă, pentru a fi bine. Tu când ești trist - se luptă cineva cu tine? Te-ar ajuta o luptă? Ce te-ar scoate din tristețe: o ceartă, sau o vorbă bună, plină de blândețe și înțelegere?

Te-ai gândit vreodată că un om care vorbește puțin - nu este neapărat posac sau timid, ci mai degrabă poate fi un om cu o trăire interioară de calitate, care nu se pierde în superficialități neapărat? Te-ai gândit vreodată că poate tu ești cel care vorbește foarte mult, nelăsând loc de intervenție din partea interlocutorilor tăi?
Te-ai întrebat vreodată de ce te neliniștește liniștea, sau tăcerea?
O fi posibil să fie pentru că ai foarte multe conflicte interioare, și o teamă palpabilă de singurătate? Să știi că teama de singurătate este simțită doar atunci când propria ta persoană nu-i suficientă. Această insuficiență reprezintă imaginea pe care ți-ai imprimat-o despre tine atunci când erai doar un copil, și căutai cu lupa atenția părinților tăi, care, probabil erau foarte ocupați. Probabil în copilărie făceai multe boacăne pentru a le capta interesul. Probabil că acum povestești despre toate acele boacăne, cu un fel de mândrie și auto-amuzament. Știi de ce faci asta? Pentru că ți-a rămas întipărit în memorie că acesta este un mod foarte potrivit de a câștiga atenție (deci o sursă de stare de bine, endorfine). Tu traduci atenția într-o dovadă de iubire. Pentru că singurele dăți în care te-ai simțit iubit au fost atunci când părinții tăi ți-au dat atenție. Fiind rare, în mare parte provocate, eu înțeleg de ce acum tu vorbești atât de mult, mai ales despre tine. Nu rămâne decât să înțelegi și tu că tăcerea, sau liniștea, sau discreția - nu sunt neapărat dovezi de neiubire.

Te-ai gândit vreodată că felul în care te impactează comportamentul semenilor tăi are legătură mai mult cu tine decât cu ei?
Mai ții minte povestea cu maica-mea și ochelarii ei?
Te-ai gândit vreodată că tot, dar absolut tot ce reușește să te scoată din pepeni - are legătură cu faptul că te raportezi subiectiv la persoana sau evenimentul respectiv?

Eu nu te îndemn să te regăsești în tabloul pe care tu însuți îl detești. Pentru că a devenit o stereotipie a amatorilor de dezvoltare personală. Și că, pentru a ajunge să te identifici cu agresorul tău - este nevoie de o călătorie lungă și întortocheată a introspecției. Pentru că nu se ard etape, oricât ai fi tu de isteț. Nu-i vorba de istețime aici. E vorba de un proces. Unul foarte intim, și extrem de minuțios.
Dar te îndemn la dialog interior de fiecare dată când te simți călcat pe bătături de vreun seamăn, sau de vreo întâmplare. Să știi că vorbitul ăsta cu tine e foarte util. Atâta vreme cât este onest. Poți descoperi chestii senzaționale. Despre tine, despre alții, despre viață.

Pot să-ți spun cu mâna pe inimă asta: cu cât ești mai vorbit cu tine, cu atât ești mai împăcat. 
Cu cât ești mai împăcat cu tine, cu atât ești mai împăcat cu restul lumii.
Cu cât ești mai împăcat față de restul lumii, cu atât ești mai greu de enervat / revoltat / impulsionat să critici sau să judeci.
Cu cât ești mai relaxat în aceste privințe, cu atât mai relaxați îți vor apărea oamenii în jurul tău.

Pentru că nu există ecou fără impact. Dacă acțiunile cuiva au un ecou în propria ta trăire - cu siguranță au impactat ceva din tine.

N-ai ajuns și tu la această concluzie-clișeu - că nu-i potrivit să judeci?
Nu-i așa că - trecut prin toate aceste exemple aleatorii cu valoare de exercițiu mental și chiar emoțional - concluzia nu mai pare atât de posacă? 
Nu-i așa că nu mai pare o restricție, ci mai de grabă o invitație la auto-cunoaștere?

Nu uita: fiecare om din lumea asta are un discurs în spatele discursului. Chiar și tu.

sâmbătă, 27 mai 2017

Fumatul ucide, mâncați margarină, că are vitamine.

Eu fumez. 

De mulți ani fac asta, și, personal, de-a lungul anilor nu am avut probleme de sănătate. Este cazul meu, corpul meu, cu rutinele mele de viață. 
Știi, fiecare corp are o dinamică unică, asta o spun și doctorii. Se tratează pacientul, nu boala. Pentru că unul  are alergie la peniciline, nu-i poți administra nimic din spectrul penicilinelor, altul nu răspunde la anumite combinații de substanțe nici să-i faci mantre, altul a luat o săptămână vitamina C cu niște paracetamol și e ca nou, deși părea că-i gata să-și dea duhul. Unul bea un ceai de tei și doarme dus, altul înghite neuroleptice cu pumnul, și numără oi, capre, delfini și pureci până dimineață. Fiecare organism are o dinamică proprie. Ne alimentăm diferit, metabolizăm diferit, avem procese hormonale diferite, ADN-uri diferite, și, mai ales, avem aparate psihice diferite. 
Nu mai este un secret că toate bolile din lumea asta au un trăgaci emoțional. Igiena psihică salvează vieți. Pe bază de stres te îmbolnăvești, îți agravezi stările de dezechilibru, apoi ”te cureți”.

Revenind la oile mele.
Eu fumez. 
De câte ori iau pachetul de țigări în mână, văd o imagine sinistră, cu oameni desfigurați de boală, cu copii în posturi horror, și chiar cu cadavre.

E o imagine pe care subconștientul meu este nevoit să o metabolizeze zilnic, în mod repetat. Iar acest proces - CU SIGURANȚĂ - îmi va dăuna sănătății în timp. 

Pentru că subconștientul omului nu are discernământ. Nu discerne valoarea de adevăr - neadevăr, de corect - greșit, de moral - imoral. Ceea ce primește prin repetiție - înregistrează ca atare și formează un fișier ”.exe” în consecință. 

Mă întreb, zi de zi, de ce s-a ajuns la asta. 
Cum este posibil ca milioane de oameni din lumea largă să fie programați în mod deliberat spre boală și moarte.

Repet, ca să fiu sigură că nu am fost neclară pe undeva.
Fumatul poate dăuna sănătății în multe cazuri. Depinde de om, de organismul său, de programele sale unice. Știu cazuri de oameni care au trăit până la 97 de ani - fumând. Au murit de bătrânețe. Fără probleme de sănătate. Știu cazuri de oameni care au murit tineri fiind, de cancer la plămâni, ei nefumând niciodată în viața lor.
Viața bate filmul.

Fiecare om răspunde diferit la orice stimuli din lumea asta.

Totuși, există o chestie comună tuturor: faptul că în instanța subconștientă a psihicului, ceea ce înregistrează în mod repetat - devine tipar. 
Program. 

Omul se programează prin repetiție în subliminal. În subliminal se depozitează toate imaginile, sunetele, mirosurile pe care le trăiești zi de zi, în special acelea pe care nu le remarci în mod conștient. Poate sunt prea rapide ca să le observi, poate sunt prea subtile și tu ești preocupat de altceva. 
Oricum, în mod conștient poți observa, reține, procesa între 7 - 13 itemuri concomitent. 
Niciodată mai mult. 
Dar în jurul tău, zi de zi, oră de oră, minut de minut, se petrec sute de chestii concomitent. Chiar dacă nu le observi, tu treci pe lângă zeci de mașini, biciclete, pietoni, câini, pisici, muște, păsări, clădiri, pomi, flori, panouri, afișe, etc.... etc.....
Toate acestea se stochează spre procesare în majoritate direct în subliminal. Pentru că mintea conștientă este setată să funcționeze într-un mod economic, bazat pe interesul și folosul de moment al persoanei. 

În subliminal - se împart, din nou, în mod economic. 

Cele care nu prezintă importanță deosebită, sau multe dintre cele care se reprimă în mod voit - se stochează în instanța denumită ”inconștient”. Acest inconștient cuprinde cea mai mare cantitate de informație din viața unui om. Sunt chestii, chestiuțe și chestioaie pe care nu le-ai observat niciodată, sunt chestii pe care le-ai uitat (crezi tu) definitiv, sunt chestii pe care nu ai dorit niciodată să le înțelegi / rezolvi în viața ta, sunt miliarde de biți de informație stocată în cea mai obscură zonă a psihicului.

Cele care par să prezinte o anume importanță, cum ar fi cele care se repetă în mod sistematic, cele care au un impact în emoțiile noastre de orice fel - se stochează în subconștient, cu valoare de executare. Subconștientul este responsabil de tipare. Acesta nu este dotat cu discernământ, nu deține preferințele conștientului, nici dorințele acestuia, ci este dotat cu un uimitor mecanism de executare a unei rute neuronale creată.

Instanța conștientă este responsabilă cu procesarea informațiilor care intră în limitele / pragurile simțurilor noastre (auz, văz, gust, miros, tactil) tot în modul economic. Adică procesăm doar acele informații care ne sunt folositoare supraviețuirii și intereselor intelectuale și emoționale de moment. Din mii de imagini înconjurătoare, vom fi întotdeauna receptivi la cele care țin de siguranța noastră fizică (evitarea accidentelor, otrăvirii, lovirii, rănirii fizice sau emoționale, etc), la cele față de care avem un interes intelectual (temele de la școală, sarcinile de la serviciu, studiile de interes personal), și cele față de care avem un interes emoțional (relațiile cu persoanele dragi - părinți, copii, iubiți, prieteni, colegi, etc).

Aceste trei instanțe ale psihicului, fiecare cu traba sa pe de-o parte, pe de altă parte au o interconectare uimitoare.
Există interactivitate.
Informația se transmută între instanțe, în funcție de dinamica vieții unui individ.
Spre exemplu, așa cum se depozitează din conștient direct în zona inconștientă - ele pot exploda la un stimul aparent nesemnificativ - direct în zona conștientă, declanșând ieșiri necontrolate, aberante uneori, ceea ce catalogăm de regulă drept ciudățenie personală, bizarerie de moment.
Dar cea mai fantastică și uimitoare este legătura dintre subconștient și zona conștientă.
Omul simte, spre exemplu, o atracție de neînțeles spre ceva sau cineva, atracție care vine din tiparele sale executate ceas în zona subconștientului. Sau are o predilecție către anumite mirosuri / gusturi / imagini / sunete / senzații tactile, la fel și o aversiune față de altele. Tipare executate în subconștient. Bazate pe repetiție și pe impact emoțional. Ne place să credem că suntem speciali, că facem alegeri deosebite, remarcabile prin originalitatea lor, dar toate acestea sunt speciale doar prin mecanismul extraordinar de execuție din subconștient, motorul, dacă vrei - conștientului nostru, de altfel sărac în resurse comparativ cu celelalte două din spate, zonele de feed-back și execuție.

De aceea au fost create reclamele. De aceea nu contează neapărat dacă este o reclamă amuzantă sau enervantă, bună, proastă, pertinentă, impertinentă. Tot ce contează este că se repetă, are impact în subconștient, care va crea o preferință în elecție, bazată pe familiaritate. Nu contează dacă-ți place reclama sau nu. Niciodată nu a avut scopul de a câștiga popularitate prin calitate. 
Repetiția este suficientă. 
Nu, repetiția este CHEIA. Esența. Scopul.

Acestea fiind spuse (nicidecum impresii proprii, ci informație empirică) - ce crezi tu, omule, că se întâmplă cu psihicul tău, cu viața ta, dacă ai zi de zi în mână imagini cu oameni desfigurați de boală, morți?

Dacă fumatul nu reușește să te omoare, ei bine, cu siguranță pachetele țigărilor pe care le ții în mână zi de zi - vor face asta.
Vor înregistra în subconștient programe de auto-distrugere.
Subconștientul nu are discernământ, are doar mecanisme precise de execuție.

Ceea ce este și mai curios, este că această preocupare pentru așa-zisa conștientizare a populației cu privire la nocivitatea unui produs de larg-consum - se îndreaptă DOAR CĂTRE ȚIGĂRI. 
În timp ce - la margarină, spre exemplu (unul dintre cele mai nesănătoase, perverse, nocive produse ever), nu doar că nu există avertizări pe ambalajul produsului, dar sunt permise chiar reclamele favorabile,  părinții sunt îndemnați să-și hrănească copiii cu acest plastic fluid, pentru că este sănătos și conține vitamine și minerale.
la fel cu mezelurile, cu legumele și fructele stropite cu toate otrăvurile pământului și coapte la cerere pe repede-nainte. legume și fructe care nu se alterează cu lunile. Legume și fructe pe care le mâncăm zi de zi, în speranța că vom plezni de sănătate.

Cum, cum este posibil și legal așa ceva? Unde este preocuparea spre sănătatea cetățeanului consumator?

Am lucrat într-un spital renumit în zona de vest pentru medicii deosebit de competenți în domeniul lor de specialitate. M-am ocupat de achiziții. Inclusiv de achiziția meniurilor zilnice pentru pacienți, pe categorii de afecțiuni. În caietul de sarcini am avut surpriza să regăsesc margarină la micul dejun. 
Pe bune?
Știu că există un buget fix pentru meniuri, buget stabilit prin lege, aici nu este vorba de alegerea unui manager de spital sau altul. Este vorba de statul care impune. De legile care  apără interesele cetățeanului, plătitor, de altfel, pentru toate acestea. În fiecare lună, o parte din veniturile fiecărui om care beneficiază de gratuitate în sistemul sanitar - este virată în conturi ale statului. Omul plătește pentru aceste ”gratuități”. Nimic din ce-i gratis, nu-i gratis, e plătit în avans chiar. E plătit și dacă se beneficiază vreodată de vreun serviciu medical, și dacă nu.

Doamne-ferește să fii bolnav. Că mai primești și margarină la micul - dejun. Plus salam, parizer și alte nebunii.
Ca să fie treaba treabă.

Unde-i grija pentru binele cetățeanului în această speță?
Cred că au fost prea ocupați cu această campanie de ”conștientizare” în privința fumatului, săracii. Și, știm deja că intelectul este limitat la un număr redus de itemi concomitenți.....
Atât de redus, încât, uneori nici măcar o sarcină nu este finalizată optim.

Iată, fumatul, de-acum în colo, CU SIGURANȚĂ va ucide. Și fumătorii și nefumătorii. Că imaginile nu iartă. Nu e ca și când le văd doar fumătorii. Le văd și vânzătorii din magazine, și cei care produc aceste mostruozități de ambalaje, și cei care își achită cumpărăturile la case de marcat din super-marketuri, și rudele, prietenii, colegii (de la mic la mare) fumătorilor. 
Toți.

Mă-ntreb dacă a existat o dezbatere reală între specialiști înainte de a da o lege atât de tembelă.
Nu sunt o adeptă a teoriei conspirației, dar sunt o adeptă convinsă a teoriei prostiei crase a acestei rase, numită rasa umană.
Prostie crasă, iremediabilă.
Prostie pură, necontaminată de niciun microb răzleț al vreunui sâmbure de istețime.
Prostie nealterată, vie, vivace.
Prostie activă, productivă. 
Că mama proștilor e mereu gravidă. Și pare să fie nemuritoare. Cu sabia-n teacă, luptându-se ca-n filme cu toți nemuritorii pământului. 
Câștigând mereu.

duminică, 21 mai 2017

Love stories

Crescută de o mamă borderline, toate poveștile mele din adolescență au fost intense, așa, ca niște scenarii de film. 
În special cele de dragoste. 
Fiind tot ceea ce văzusem vreodată, acest comportament de graniță mă atrăgea definitiv. 
Evident, nu eram conștientă de această stare de fapt, din simplul motiv că în mentalul meu tânăr nu exista altă realitate decât asta: cea oferită de părinții mei.
Aveam conștiința faptului că mama e nocivă, atât pentru cei din jurul ei cât și pentru ea însăși, mă formam cumva împotriva vântului, încercând mereu să NU fiu ca ea, dar oamenii pe care-i atrăgeam în viața mea - erau tot ”mama”. Subliminal, tiparele erau formate în acest fel.
Dacă mă gândeam vreodată la iubitul ideal, acela care-mi va cuceri inima mironosiță și mă va duce la altar în rochie albă de prințesă pentru a pecetlui o iubire menită să dăinuiască eternități, acela era neapărat un super-erou, care pentru mâna mea străbătea pe calul lui alb, pur-sânge - nu doar mări și țări, el străbătea munți stâncoși, deșerturi arzătoare, dărâma cetăți impenetrabile, biruia triunghiul bermudelor, se lupta cu șapte balauri odată și șaptezecișișapte de scorpii, umilea zmei fioroși, îmblânzea animale sălbatice, care-i formau alai în drumul lui eroic spre inima mea, și, când în sfârșit ajungea la mine - era dichisit, parfumat, cu pletele rebele-n vântul ce adia măgulitor, asemeni mângâierii duioase de îngeri fascinați de această iubire supra-omenească.
Aceasta fiind o descriere sumară.
Ca atare, toate poveștile mele de îndrăgosteală, și nu numai, din vremea adolescenței, erau așa, picante.
La propriu, s-au dat lupte crâncene prin spatele blocului, toată copilăria mea zbuciumată. Pe-atunci era și-o modă asta. Erau trupe de zone, și se luptau între ei uneori și fără motive, doar pentru supremație. 
Bine-nțeles, apărătorii onoarei mele prețioase - câștigau mereu. Tot bine-nțeles, niciodată nu era vorba de onoare în sine, ci de mutre de fandosită hrănite de aere de eroi posesivi, care-și marcau teritorii cu pumni, picioare, săbii și pistoale.
Aveam trupa de la bloc, trupa de la blocul lui vară-mea, trupa de la blocul bunicii.
Eu eram cea mai mică dintre ei, în toate trupele. Practic, nici nu prea aveam ce să caut printre ei, toți fiind cu cel puțin 5 ani mai mari decât mine. Dar eu exercitam un fel de fascinație asupra lor, iar mie, cei de vârsta mea îmi păreau infantili și absolut lipsiți de interes. Călită de scandalurile de-acasă, refugiată mereu în cărți din ce în ce mai grele, mereu am fost un copil bătrân. Eram foarte matură chiar și pentru vârsta prietenilor mei, cinci generații peste mine. Nebunii, lupte de stradă, chefuri la bloc, dar când era de-un bai pe suflet - eu eram pansament pe rană pentru fiecare. Înțelegeam mult, pentru că trăiam greu.

Revenind la iubiri ca-n povești.  Băi, ca-n povești erau și admiratorii mei, care erau nevoiți, bieții, să treacă prin apă și prin foc, în jurul meu fiind mereu zid uman de bătăuși încruntați, numărând greșeli, pregătiți să-mi apere neprețuita castitate.
Până-ntr-acolo ajunsesem, că nici măcar cel care - în sfârșit mă cucerise, împotriva vântului potrivnic, nu era dispus să mă scape de această aură de castitate, explicându-mi că vom avea o relație platonică până la 18 ani (bad karma)

Asta atrăgeam eu: comportamente de graniță. Super-eroi, într-o veșnică luptă lumină-întuneric.

Fiind binecuvântată cu descoperirea introspecției, în timp, am reușit să depășesc veșnicele antagonii din poveștile personale atât de pasionale odinioară.
Te-ntrebi, poate, unde-i antagonia, și  ce-i rău în pasiune.
Nu-i nimic rău în nimic. Însă poveștile mele mă consumau enorm. Era mereu antagonia bine-rău, frumos-urât, corect-greșit, permis-interzis. Un cerc vicios iubire-ură, în care mă-nvârteam, și mă-nvârteam, și mă-nvârteam, fără să ating limanul păcii.
Aveam de toate. Dar pacea era doar utopie.  Nu doar în mine, în trăirea mea, ci mai ales în viața celor ce mă iubeau. Stârneam pasiuni nebune, mă trezeam mereu prinsă în povești dramatice, cu inimi frânte, lacrimi, rezoluții de viață și de moarte, urmăriri ca-n filme, serenade la balcon, răpiri (din serai), etc.... etc..... Să ies dintr-o poveste, pe care de altfel singură o imaginasem (știi tu, prințul pe calul pur-sânge.... triunghiul bermudelor, balaurii și scorpiile - toate 77) era mereu iadul pe pământ. Mereu sfârșeam prin a mă simți vinovată c-am mai stricat un prinț. Iar pacea mea în doi .... 

Azi, viziunea mea asupra relațiilor de iubire romantică dintre doi oameni - este una total diferită de cea din copilărie, aceea cu prințul - erou, mereu în lupte drepte cu zmei, balauri, scorpii și alte orătănii-arhetip ale greutăților vieții.
Pentru că n-o mai am pe mama imprimată-n cortex cu veșnicul ei ”nu se poate”, eterna oscilație te iubesc-te urăsc, nesfârșita opoziție inimă-minte, și alte siropoșenii devoratoare de energie.
Adică mama e-n continuare aici, e neschimbată. Dar eu m-am eliberat de povara tiparelor ei. Cum ar veni, am descoperit America la un moment dat, și mi-am dat seama că pământul e mult mai mare decât știam, dar mai ales că e rotund.
Mi-am dezvoltat un weltanschauung al meu (termen Jungian care descrie o individuare, o integrare în sine a unei viziuni stabile și penetrante asupra vieții, a sensului profund în propria existență, ca parte dintr-un întreg cuprinzător și inteligibil).
Am ieșit din cercul vicios ce mă-ncorseta  în aceeași poveste reiterată cu fiecare mugur de-ndrăgosteală ce promitea fericire eternă, și aducea drame pasionale cu iz de telenovele thriller. 

Sunt liberă.
Și văd iubirea, o simt în pace. E pace în iubirea mea. Cantitatea de Eu conținută-n discursul meu interior e tot mai rară. Și-atunci nevoile în raport cu o altă persoană scad. 

Întotdeauna în procesul consolidării Eului - este nevoie de multă validare din exterior. De aici și dramele pasionale. Veșnica dilemă ”mă iubește - nu mă iubește”, și lupta crâncenă dintre un bărbat și o femeie pentru supremația propriului Eu în inima, viața, timpul, gândurile, nimicurile celuilalt.

A nu se înțelege cumva că am descoperit rețeta perfecțiunii și-am dat o gaură nouă-n macaroana vieții.
Nu am o viață perfectă pe șablon, nu-mi doresc una.
Și de fapt nu este vorba despre mine în această povestire. 

Este vorba despre tipare comportamentale și impactul lor în viața omului.

Mulți pasionați ai dezvoltării personale contemporane își imaginează tiparele astea ceva așa,  un fel de a te comporta dintr-o anumită inerție, un fel pe care dintr-o dată ”te trezești” și-l schimbi făcând afirmații pozitive de trei ori pe zi, undeva din opt în opt ore, la nevoie mărind doza  - din șase-n șase.
Ceea ce n-ar fi greșit dacă n-ar fi incomplet.

Te naști aproape gol de informație. Cumulezi ceva intrauterin, și creierul tău continuă să absoarbă asemenea unui burete - în prima copilărie.
Nu înveți ce te învață mama și tata, sau figurile marcante din viețișoara ta fragedă. Ci transformi în realitate ceea ce sunt mama și tata, ori figurile marcante din frageda ta viețișoară. Nu doar că tinzi să copiezi ceea ce sunt ei, dar rutele tale neuronale se engramează pe tiparul dat. Vei vedea și vei trăi viața în șabloanele create inițial. Vei atrage în viața ta aceleași șabloane printr-un concurs de vibrații dacă vrei.  Nu înseamnă că viața ta îți va oferi doar în limita unor șabloane obosite, ci înseamnă că din zeci de variante posibile - tu te vei simți atras de ceea ce îți este deja familiar. Nu este o alegere conștientă. Totul se petrece subliminal, acolo ”se fac jocurile”.
Așa cum eu eram atrasă de întâmplări borderline - fiind crescută de o mamă borderline, în ciuda faptului că-i conștientizam lacunele și încercam să-mi formez tipare comportamentale cu totul și cu totul diferite. Eu mă comportam diferit, dar oamenii de care mă simțeam atrasă veneau tot din povestea mamei. Chiar dacă în forme diferite. Întâmplările mele erau un șir de evenimente de graniță. Așa, ca mama. Și ca tata, de altfel.

Povești povestite-n cortex. Astea-s iubirile pe care la iubești. În cea mai mare parte un joc win-win / loose-loose al nevoilor.
”Am nevoie de tine”.
Am auzit asta de mii de ori în viața mea, și aproape de fiecare dată m-a flatat.
Până-ntr-o zi.....
 
.....  După ani de introspecții - psihanaliză, călătorii șamanice în ”lumile de jos” și cele ”de sus” (pentru cunoscători, aceste ”lumi” reprezintă instanțele psihicului), iată, prințul meu a scăpat de lupte crâncene cu zmei și trasee ostile peste mări, țări, munți, deșerturi. 
E pace-n paradis.

sâmbătă, 20 mai 2017

Un vis

Deschid ochii îngrijorată și un doctor cu mască chirurgicală pe toată fața este aplecat deasupra mea. Undeva în dreapta lui trebăluiește printre instrumente o asistentă. Îmi dau seama că sunt cumva imobilizată pe o masă de operație, și că lumina reflectoarelor de deasupra mă incomodează, nu reușesc să disting foarte clar trăsăturile celor doi.  Mă întreb îngrijorată cum am ajuns acolo, că tot ce reușesc să-mi aduc aminte este că am adormit liniștită, în patul meu, lângă Măiuca mea. Ne-am drăgălit, și-am adormit, îmi aduc perfect aminte că am adormit îmbrățișate. Oare am leșinat în pat, cu ea în brațe?
Cum și-or fi dat seama că sunt leșinată? Sau poate dimineață nu m-am mai trezit și au chemat salvarea? Cum Dumnezeu am ajuns pe acea masă de operație? Cât de grav e? Ce știe Maya? M-o fi vazut inertă, luată pe targă? O fi speriată? Am un milion de întrebări în cap. Capul ... vreau să-l ridic dar pare să fie imobilizat cu propte de plumb, și încerc să rostesc cuvinte inteligibile, dar simt că nu dețin această super-putere.

- Trebuie să te liniștești, totul este în regulă.

Sunt cuvintele doctorului fără chip, dar ele se imprimă undeva direct în mine, par să nu fie rostite de-a dreptul. Instant înțeleg că El este Isus, iar asistenta este Măicuța Lui. Mă minunez, că nu au fețele cu care sunt familiară, dar apoi îmi dau seama că, de fapt, nu le văd fețele, pentru că poartă măștile chirurgicale. Imediat îmi dau seama de ridicolul situației, și-nțeleg că starea de fapt nu-i prea roză pentru mine. Isus nu-i chirurg, Maria nu-i asistentă, iar eu nu sunt coerentă. 
Ori visez, ori sunt moartă.
Sau halucinez, caz în care ar fi ideal să fiu dusă de-adevăratelea la un spital. Dar eu par să fiu prinsă în halucinația mea, și nu reușesc să văd nimic din ceea ce ar trebui să fie realitate. Oare este cineva lângă mine în realitate? Oare s-au prins că-s razna? Oare vorbesc ceva? Că în halucinația asta nu reușesc să zic nimic... Câtă liniște.... Și câtă conștiință de sine în halucinație, cum e posibil?

- Relexează-te, nu halucinezi, ești pur și simplu pe altă frecvență, și este important să adormi ca să te pot opera.

Din nou îmi vorbește doctorul direct în mine.

- Doctore, nu-i în regulă, eu din câte știu deja dorm, iar pe tine te cred Isus, și pe doamna asistentă o cred Maria, sincer, nu-i ok. 

Râde. Râd amândoi. Nu-i aud, nu-i văd, dar le simt râsul direct în mine. Râd și eu deși nu știu exact de ce. De fapt, situația nu-i deloc amuzanta.

- Ba da, este amuzantă - îmi răspunde doctorul la gândul care trebuia să fie doar al meu.

E clar. Sunt razna - îmi zic - ori nu-mi dau seama că verbalizez, ori halucinația e sută la sută instalată și se manifestă ca atare, adică fără coerență.

- E amuzant cât încerci să fii rațională și ancorată în tiparele tale. Fii liniștită, nu ai înnebunit, nu halucinezi, și da, corpul tău este în pat, doarme. Și aici trebuie să adormi, ca să te putem opera. Nu e nimic complicat, vei fi bine. Doar relaxează-te și lasă-ne să ne facem treaba. Dimineață vei fi ca nouă.

- Staaaaaaaaai puțin, că trebuie să înțeleg și eu, ce operație, ce înseamnă ”ca nouă”, cine sunteți oameni buni???? De ce cred că ești Isus Christos îmbrăcat în doctor?

- Nu sunt Eu doctorul sufletelor?

Și somn.

M-am trezit dimineață ca în orice altă dimineață din viața mea. Nu m-am simțit nici mai bine, nici mai rău, nici mai specială, nici mai banală. 
Maya lângă mine, eu întreagă, nepansată, neschimbată. A fost un vis. Nu m-a operat nimeni, nu am lipsit din patul meu, m-am trezit fix cum m-am culcat.
A fost doar un vis.
Mă ridic repede și mă privesc în oglindă. Sunt la fel ca ieri. Chiar a fost un vis. Mă lungesc lângă Maya și o deranjez din somn cu pupici zgomotoși. Îmi răspunde imediat, mă pupă și mă mângâie. o chem cu mine în bucătărie să facem cafeaua pentru mine și micul dejun pentru ea.  Acu-i acu. Să vedem dacă există restul familiei, sau doar halucinez. Ieșim vesele din cameră, Maya are limbariță, ca-n fiecare dimineață, o salută pe bunică-sa, bunică-sa o salută doar pe ea, îi spune vorbe de alint, mă-ngrijorez. Pe mine nu mă vede? Adică încă visez? Mai rău, sunt moartă?....

- Chiar nu mă vezi?? Zic aproape strigat direct în fața maică-mii, cu capul aproape lipit de-al ei.

Face o grimasă de speriată, de parc-ar fi văzut o fantomă, clar. Clar, sunt fantomă. Doamneeeeeeeee, cum să fiu strigoi? 

- Te-ai trezit cu fața la cearșaf?? Ce trebuia, să-ți întind covor roșu, sau ce vrei de la mine??

Râd ca o nebună și-ncep să țopăi cu Maya într-un dans stupid de-a lungul holului. A fost un viiiiiis, aaaaa fost uuuuun viiiissss..... taaannnnaaaaannnnaaaaaannnanaaaaa!

A fost un vis.
Poate nu ca oricare alt vis, sau poate că da.
Mi-a fost aproape rușine să cred că a fost unul dintre acele vise. Știam că sunt bolnavă de vreo lună maxim, și, ca să fiu sinceră, nu am cerut nimic în rugăciunile mele. De fapt, nu m-am rugat. Am avut câteva monoloage în meditațiile mele, dar niciodată pe tema sănătății mele fizice. 

Apoi, nu m-am simțit brusc mai bine, nici mai rău, nici mai altfel în niciun fel.

Au trecut câteva luni de-atunci, iar eu nu pleznesc de sănătate, dar se întâmplă ceva ciudat cu mine. Au dispărut din simptomele care indicau lipsa unei ameliorări. În ciuda faptului că, printr-un concurs de întâmplări - eu nu mai iau medicamente de vreo două săptămâni. Mi-am schimbat mobila în casă, și am băgat multe lucruri în saci. Nu mi-am mai găsit medicamentele, și în fiecare zi am plecat la lucru hotărâtă să nu uit să opresc la farmacie să mi le cumpăr, dar în fiecare zi am uitat. Corpul meu nu m-a ajutat cu nimic să-mi amintesc. Presiunea aceea din sâni a dispărut, la fel și lactația care m-a îngrețoșat luni de zile. Duerile de cap s-au rărit. N-au dispărut, dar nici nu mă mai încorsetează în menghina aceea eternă.
Starea asta nu s-a instalat brusc, după vis, ca un miracol. Ci în timp, după luni bune, luni în care nu m-am gândit foarte mult la visul meu, am fost ocupată, foarte ocupată, am muncit mult și la lucru și acasă, chiar mă așteptam să mă decompensez o perioadă, având în vedere că nu m-am mai odihnit de-un secol cel puțin.

Tot din cauza faptului că am fost atât de ocupată, nu am fost încă nici la controlul programat încă din  februarie (sau ianuarie?) pentru luna mai.
Cred că am și un fel de teamă de acel control. Nu știu exact dacă mi-e teamă să aflu că sunt bine, sau mi-e teamă să aflu că nu sunt.

Visul nu l-am povestit nimănui până acum. Am avut o teamă tembelă de a nu fi catalogată drept o disperată patetică. Sau mai degrabă mi-era teamă să nu fie Isus implicat într-o ridiculizare.
Între timp mi-am adus aminte că pot fi considerată oricum, mai puțin o disperată patetică, la cât sictir dețin în mine, și la câtă auto-ironie poate izvorî din acest căpșor angelic.
După care mi-am adus aminte și că nu m-au mișcat demult părerile altora despre mine, sau despre ceva ce personal mă interesează . Chiar și fiind vorba de un subiect atât de drag mie.